In the air she goes; there she goes

nu mai ştiu cine sunt sau cine am fost.

sunt doar o stâncă rece ce priveşte la valurile vieţii, izbindu-se de ea.. incapabilă de a se mişca, de a se arunca în adâncuri, de a pleca din loc.

m-am împiedicat de viaţă.. 

m-am uitat pe mine în mijlocul ei şi-am rătăcit în derivă.

am rămas privind-o, nemişcată.

am respirat-o, i-am admirat valurile, i-am ascultat cântecul, i-am iubit răsăriturile şi-am contemplat-o tristă la apusuri. am ameţit când era haotică şi tulbure şi-nşelătoare.

am rezistat la toate furtunile şi valurile ce m-au acaparat, clătinându-mă.

în timp, m-am erodat, m-am sfărâmat câte puţin.

dar nu din vina mării, ci din vina mea căci sunt o stâncă. incapabilă de a mai simţi, de-a mai explora nemărginirea ei.

m-am erodat uşor fără a mai putea să transmit darul meu cuiva, strălucirea mea acum apusă. fără a mai putea să împărtăşesc frumuseţile mării, magia şi misterul ei..

uitată şi pierdută în largurile reci şi întunecate, pentru totdeauna singură, până la sfârşitul timpurilor.

inima mea o ia razna când beau. 

vreau să trăiesc. 

uneori simt impulsul vieţii..

în toată fiinţa mea.

dar apoi mă uit în jur şi sunt doar eu, zâmbind prosteşte.

şi toamna.

nimeni căruia să-i împărtăşesc toată fericirea mea de moment, nimeni căruia să-i spun tristeţea şi neliniştea mea.

e doar un pahar de coniac şi-o melodie tristă.

şi fumul de ţigară şi toamna.
şi cineva care mă aşteaptă, undeva.

You're my end and my beginning

stăteam în maşină drogaţi şi pasivi, cu ploaia în geam şi respirând fumul înecăcios şi toamna.

ne uitam unul la altul fix, dar privirile noastre nu mai spuneau nimic.. decât că totul s-a sfârşit demult.

nu ne-a legat niciodată nimic, nu ne-am atins şi nici nu ne-am îmbrăţişat vreodată.

nu ne-am posedat; corpurile noastre nu se ştiu căci sufletele noastre nu s-au cunoscut niciodată.

totul a fost o iluzie, născocită de minţile mele tulburi înecate în alcool şi de visele mele stupide. 

... te priveam în liniştea nopţii şi-a inimii mele care nu mai tresărea. te priveam nedumerită şi-am înţeles atunci că nu ne cunoaştem şi că n-o să ne simţim niciodată.

eram eu lângă tine. şi Cealaltă.

Cealaltă care te privea cândva cu alţi ochi. Cealaltă care în nopţi albe de vară credea că s-a îndrăgostit.

Cealaltă care te visa şi devenise dependentă fizic şi emoţional de tine.

Cealaltă care plângea zile la rând că n-o puteai vedea decât ca pe o umbră din lumea ta. 

Cealaltă care tresărea când îţi auzea numele şi te căuta.. pe stradă, în chipul trecătorilor, în locurile în care aţi fost.

Cealaltă care se bucura când te vede şi o durea în acelaşi timp. îi făceai rău.

eram eu şi Cealaltă lângă tine. 

eu îmi simţeam piciorul rece când mâna ta îl atingea.

era amorţit şi rece.

Cealaltă îţi acoperea palmele cu mâna ei. şi-şi punea capul obosită şi deznădăjduită pe umărul tău. pentru că acolo şi-a găsit mereu odihna şi adăpostul. erai refugiul ei pe timp de furtună. erai acasă al ei. când o îmbrăţişai, ea se îmbrăca cu tine şi nu-i mai era frig. când îi vorbeai, se încălzea cu vorbele tale.

eu ţi-aş fi spus că nu mi-a fost dor de tine când m-ai întrebat. sau cel puţin, că mi-a fost cândva, dar că te-am uitat brusc.

odată cu toamna, cu facultatea, cu noile vise, cu acei cântăreţi de la pasaj.

Cealaltă ţi-a spus că nu ştie şi-a tresărit speriată. Cealaltă nu ţi-ar fi putut spune niciodată ,,nu".

eu mă uitam pe geam la stropii de ploaie şi la toamnă şi la noapte.

de mică, adoram să ma plimb cu maşina noaptea şi să visez.

îmi plăceau drumurile lungi şi câmpiile învăluite în noapte. şi luminile din îndepărtare.. şi imaginile vagi pe care le lăsam în urmă.

visam atunci la viaţa mea, la clipele magice, la oamenii ce aveam să-i întâlnesc şi că în viitor, cândva, voi avea în dreapta mea pe cineva special, contemplând noaptea şi ploaia din geam.. şi stelele de la orizont.

erai tu lângă mine, era liniştea şi fumul din maşină şi nu mă puteam bucura de peisaj.

voiam să ajungem mai repede la tine, în Baloteşti, şi să mă întorc acasă. să dorm şi să uit.

..atunci mi-am dat seama că nu te mai găsesc nicăieri, în inima mea.

Cealaltă voia ca drumul să fie cât mai lung, să se adăpostească în braţele tale şi să-şi facă curaj să te sărute.

eu te priveam indiferentă şi întrebându-mă de ce oamenii sunt atât de orbi când se îndrăgostesc.

dragostea mea a fost o iluzie. a durat cât o adiere de vânt; a fost precum frunzele toamnei risipite de ploaie.. spre nicăieri.

precum ţigara ajunsă la filtru, precum stelele căzătoare din noaptea aceasta.. precum o frântură dintr-o melodie ce se aude ecou în noapte.. şi pe care o vei uita.

mi-ai spus că am o privire profundă când mă uit la tine.

Cealaltă te privea.. 

Cealaltă încă se regăsea în ochii tăi şi îi era frică să te uite. în privirea ei citeai tot dezastrul. toate temerile, dorurile şi nostalgiile. 

Cealaltă şi-a luat inima în dinţi şi te-a sărutat dureros înainte ca maşina să se oprească. şi să te piardă din nou. 

ai simţit-o?

căci în sărutul ei se ascundeau toate lacrimile şi renunţările, toate aşteptările, toate visele şi drumurile lungi în care te-a căutat.

... când am coborât din maşină în faţa casei tale şi m-ai sărutat pentru ultima dată, n-am mai găsit-o nicăieri pe Cealaltă.

a dispărut.

eram doar eu şi-un străin.. ploaia ce se oprise 

şi toamna cufundată în noapte.

I can't stop singing, this ringing in my head for you

muzica se combină perfect cu vinul.

e sâmbătă noaptea.

e toamnă în Bucureşti şi zgomot. şi muzică şi alcool.

sunt vise şi clipe suspendate în timp.

câţi se îndrăgostesc în această noapte? câţi simt că trăiesc?

... pentru câţi destinul decide în noaptea aceasta rece?

câţi îşi întâlnesc privirile pentru prima dată, după ce sufletele lor s-au cunoscut deja?

s-au ştiut mereu.

Bucureştiul e treaz. şi vibrează printre frunzele toamnei.

azi am avut clipa mea magică.

treceam prin pasajul de la Universitate şi brusc timpul s-a oprit în loc.

doi tineri cântau şi tot pasajul vibra.

" ... tu eşti începutul şi sfârşitul meu.

chiar şi atunci când pierd, câştig,

căci îţi dăruiesc toată fiinţa mea

şi tu-mi dăruieşti toată fiinţa ta.

de câte ori trebuie să-ţi spun

că şi atunci când plângi eşti frumoasă?

lumea te doboară,

eu sunt prin preajmă la fiecare mişcare."

tinerii cântau cu toată inima şi zâmbeau.

şi pasajul a devenit plin de viaţă.

cântau odată cu toamna.. cu trecătorii şi poveştile lor.

nu mai vedeam nimic în jurul meu. nu mai auzeam decât ecoul muzicii.. ecoul toamnei şi viselor mele. 

ecoul unei iubiri pierdute şi inimii mele care s-a trezit.

am trăit pentru o clipă. şi ceasul s-a oprit în loc. şi viaţa a devenit un cântec pe care nu-l voi uita.

tare aş fi vrut să mă pot întoarce şi să le zic acelor tineri că ei nu cântă. ei fac oamenii să se trezească pentru o clipă din amorţeala şi amărăciunea vieţii lor. să viseze şi să simtă pulsul vieţii.

tare aş fi vrut să le fi spus că deşi oamenii trec nepăsători şi grăbiţi pe lângă ei, muzica lor îi readuce la viaţă. chiar dacă pentru o secundă.. suspendată în timp.

m-am simţit iubită pentru o clipă, acolo, într-un pasaj aglomerat şi anost, pe notele muzicii şi-n ecoul acelor voci nostalgice.

now there's only love in the dark

ascult ploaia, beau un pahar de vin roşu şi visez.

sora mea geamănă doarme acum lângă iubitul ei sau fac dragoste.

iar eu stau singură, printre fum şi-un pahar gol şi vise mizerabile, scriind despre fericire. în aceeaşi cameră care m-a suportat un deceniu jumate. aceeaşi cameră plină de aşteptări, speranţe şi doruri.

aceeaşi cameră în care m-am aruncat de atâtea ori pe jos, privind tavanul în gol. şi aşteptând.. o binecuvântare care n-a mai venit.

sunt la al doilea pahar şi nici măcar nu plouă. e doar ploaia din sufletul meu.

sunt la fel de singură şi de patetică cum m-ai citit mereu.

aş vrea o companie bună cu care să împart sticla de vin în această noapte de toamnă.

aş vrea să-i vorbesc despre vreme, despre ploaia care nu mai începe şi despre pachetul meu de ţigări care se goleşte şi mă întristează.

i-aş spune că am renunţat demult să mai visez sau să mă revolt.

i-aş spune că unii oameni au norocul să aibă mereu în preajmă pe cineva şi că s-au obişnuit atât de mult cu asta încât nu ştiu să trăiască clipa.

i-aş spune că unii oameni sunt atât de singuri încât îşi imaginează chiar acum o companie plăcută cu care să-şi bea vinul şi să respire toamna.

şi i-aş mai spune că aceşti oameni nu concep să trăiască lângă altcineva pentru că nu ştiu s-o facă. atât de singuri sunt.

..poate nu i-aş spune toate astea. i-aş zâmbi în tăcerea nopţii şi ne-am lăsa inimile să vorbească.

şi toamna să ne intre în suflet.
dar nu-i nimeni în jurul meu. e doar linişte şi-a început ploaia.

ştii cum e fericirea?

când termin fiecare ţigară mă întristez. ştiu că se apropie momentul în care pachetul va fi gol, iar obiectul plăcerii mele va dispărea.

în schimb, când aprind o ţigară, nu mă bucur. o fumez indiferentă. nici nu-mi dau seama.

aşa e fericirea.

când începe, n-o iei în seamă. crezi că va fi din ce în ce mai multă.

abia după ce se sfârşeşte, realizezi că a fost.

lipsa ei..

şi o doreşti mai mult ca niciodată.

total eclipse of the heart

de ce trebuie să complicăm mereu lucrurile?

de ce mă tem atât de mult de fericire?

de ce nu pot s-o simt decât în ceaţă când alcoolul îmi tulbură minţile şi toate imaginile din jurul meu capătă alt sens?

dar nu. nu e fericire. ceva trist se ascunde în ea.

ar putea exista fericirea fără tristeţe sau durerea fără puţină voluptate?

nu.

în toate cărţile de psihologie din lume scrie că una fără cealaltă nu există.

suferinţa ne dă sentimentul că suntem nobili sau că nu mai avem nimic de pierdut.

că suntem liberi. liberi să depăşim limitele durerii şi să ajungem în Rai. să ne întoarcem la esenţa noastră pură. acolo unde nu există suferinţă, nici teamă, nici mizerie, nici dor.. nicio aşteptare sau dorinţă.

când oamenii sunt nefericiţi, se simt îndreptăţiţi să facă lucruri stupide. chiar simt o plăcere să se degradeze tot mai mult.

iar atunci când suntem fericiţi, o teamă şi o deznădejde ne apasă şi ne sugrumă. şi plângem.

lacrimi de fericire. sau de amărăciune. nici nu ştim.

pentru că acolo unde sunt lacrimile noastre este şi inima noastră.

plângem pentru că ne e teamă că fericirea se va sfârşi într-o zi.

plângem pentru toate momentele în care am plâns.

plângem pentru că simţim că nu merităm să fim fericiţi.

suferinţa a fost mereu comodă.

sau iluzia ei.

suntem victimele propriului destin.

nu mai putem să cădem. decât să urcăm.. spre lumină.

dar atunci când eşti fericit poţi pierde totul într-o singură clipă.

putem să alegem.

să fim fericiţi în clipa aceasta.. contemplând cerul, ascultând ploaia şi bând un pahar de vin. zâmbind vieţii şi acestei clipe magice.

nu mâine, nu peste un an, nu într-o altă viaţă. ci chiar acum.

pentru că nicio secundă nu se va mai întoarce.

prin fiecare răsuflare şi bătaie a inimii, viaţa se scurge.

şi pierdem ceva.

a aştepta şi căuta fericirea înseamnă a alerga după o iluzie. căci ea stă ascunsă în lucruri simple.

mâine poate nu mai există.

..doar prezentul este real.

putem alege să ne complăcem în aceeaşi suferinţă şi mizerie.

şi să aşteptăm. apoi să fugim.

nimeni nu e răspunzător pentru fericirea sau durerea noastră. nu aparţinem nimănui decât nouă înşine.

viaţa e atât de simplă.

doar noi, oamenii, o complicăm.

River flows in you

se spune că trebuie să vezi pe cineva ca să simţi ceva pentru el. ca dragostea să nu se stingă.

dar cu cât sunt mai departe de cineva, cu atât îl simt mai aproape. cu cât îmi ascund mai mult sentimentele şi vreau să le dau uitării, cu atât sunt mai aproape de inima mea. le ascund undeva şi atunci când le caut, le găsesc şi mai vii.

când pierdem persoana iubită, deşi ştim că n-o vom mai vedea niciodată, o căutăm. în amintiri, în vise, în locurile în care am fost şi îi poartă încă prezenţa, în trecătorii de pe stradă.. fiecare chip de pe stradă ne trezeşte amintirea ei. 

cu cât este mai departe cu atât îi simţim mai mult prezenţa.

 

La râul Piedra am şezut şi-am plâns

,,o, Marie cea zămislită fără de prihană,

roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm Către Tine.

Amin."

,,La râul Piedra am şezut şi-am plâns. legenda povesteşte că tot ce cade în apele acestui râu- frunzele, insectele, penele păsărilor- se preschimbă în pietrele din albia lui.

ah, ce n-aş da să-mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea de-a azvâlita pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri.

La râul Piedra am şezut şi-am plâns.

gerul iernii mă face să-mi simt lacrimile pe obraji, şi ele cad, amestecându-se cu apele îngheţate ce curg prin faţa mea.

fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât iubitul meu să nu ştie niciodată că într-o zi am plâns de dorul lui.

fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât să pot da uitării râul Piedra, ceaţa, potecile pe care le-am bătut împreună.

voi uita drumurile, munţii şi câmpiile din visele mele- visele care-mi aparţineau şi pe care totuşi nu le cunoşteam.

....

numai atunci- cum spusese o sfântă- ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.

toate poveştile de dragoste sunt la fel."

am citit această carte în liceu, prin a 9-a, când plângeam după prima mea iubire.

o purtam după mine peste tot. o citeam în tramvai, pe drumul spre şcoală, o citeam pe o scară de bloc unde chiuleam ca să pot plânge în tăcere. ascultam ploaia şi trăiam printre aceste rânduri. poate pentru că se potriveau cu starea mea şi cu lacrimile mele.

n-am înţeles-o atunci cu adevărat. n-am simţit-o.. deşi n-am putut să o uit.

acum ştiu că iubirea n-o să te împiedice niciodată să-ţi îndeplineşti visele şi destinul.

acum ştiu iubirea e un act de total abandon.

acum ştiu că atunci când iubeşti te pierzi şi te regăseşti.

acum ştiu că adevărul este acolo unde există iubire şi credinţă.

şi ştiu că există miracole, până şi în cele mai banale lucruri.

trebuie doar să le vezi.

acum ştiu că mai bine suferi o viaţă întreagă în singurătate decât să nu fi cunoscut niciodată iubirea.

acum ştiu că atunci când iubim, ne naştem încă o dată şi devenim ceea ce suntem cu adevărat, ce am fost mereu.

acum ştiu că dragostea nu moare niciodată. a existat dinainte să ne naştem şi va mai fi şi după ce murim.

iubirea nu moare.

doar oamenii se schimbă.

mi-a plăcut scena în care cei doi au spart paharul. s-au eliberat de toate temerile, regulile, inhibiţiile, îndoielile şi tot ce stătea între ei. 

au spart barajul şi au lăsat ca dragostea să-i inunde.
şi atunci a apărut sărutul care "s-a născut din râurile copilăriei noastre când încă noi nu ştiam ce înseamnă dragostea.. în momentul acelui sărut erau ani de căutări, deziluzii şi vise imposibile."

acum ştiu că dragostea a fost mereu în inimile noastre. trebuie doar să-l ascultăm pe copilul din noi. dragostea e în noi, nu în celălalt.

acum ştiu că, uneori, tăcerea înseamnă mai mult ca orice cuvânt. când ne lăsăm inimile să vorbească ne putem înţelege în tăcere, privindu-ne. sufletele noastre se întâlnesc şi îşi vorbesc. pentru că dragostea nu poate fi cuvântată. e dincolo de lumea fizică.

acum ştiu că viaţa nu merită să fie trăită dacă n-ai iubit sau n-ai creat ceva.

prin dragoste ne hrănim sufletul.

şi murim de foame şi de sete dacă ne lipseşte.

am trăit multă vreme fără dragoste. poate de aceea sufletul meu a îmbătrânit, incapabil să se mai bucure de minunile vieţii. poate de aceea sunt obosită deşi nu fac nimic.

e oboseala spiritului, înfometat şi însetat.

poate de aceea beau, fumez mult, duc o viaţă haotică şi în discrepanţă cu restul lumii.

îmi satisfac poftele trupeşti ca să uit de golul din inima mea.

acum ştiu că prima lecţie pe care o înveţi în dragoste este răbdarea.

recomand această carte tuturor celor care vor să viseze.

How could the silence be so loud

 


dragă străinule, 
te voi lăsa în urmă.

nu-mi vine să cred cât timp mi-au curs lacrimile pentru o închipuire. pentru o pasiune trecătoare, efemeră.

pentru cineva care nu putea să-mi ofere iubire. pentru care nu aveam un loc în inima lui.

nu-i nimic.

nu e prima oară când păţesc asta.

când cineva nu te poate privi cu inima, nu te va putea vedea niciodată decât în ceaţă. înseamnă că nu ne este scris şi trebuie să-mi văd de drum.

pentru fiecare om există în lume cineva care îl aşteaptă acasă.

trebuie doar să vedem semnele şi să mergem acolo unde este inima noastră.

..te-aş fi aşteptat.

te-aş fi urmat acolo unde te-ai fi dus. 

aş fi avut răbdare pentru acea clipă magică când fisura se sparge şi dragostea dărâmă barajul.. şi te acaparează. 

acel moment unic care decide. când nu vei mai fi niciodată la fel.

când mă vei vedea clar şi-mi vei vorbi cu inima.

..acel miracol care face dragostea reciprocă.

dar dragostea care nu răspunde nu va fi niciodată dragoste.. ci doar amăgire.

dragostea nu vine niciodată treptat.

te-am simţit atâta timp al meu deşi n-ai fost niciodată.

cred că unele femei atunci când se culcă cu un bărbat au sentimentul posesiunii. ca şi cum dacă l-au simţit în ele, e a lor deja.

e ataşamentul, dependenţa, drogul, nevoia de afecţiune, de magie, de mister, de poveste, chiar dacă acel om e doar un străin.

...te-aş fi aşteptat. şi ţi-aş fi purtat de grijă oriunde te-ai fi dus.

ţi-aş fi şoptit ,,noapte bună" în fiecare noapte, îmbrăţişându-ţi umbra.. şi-aş fi zâmbit la fiecare dimineaţă care mi te-ar fi putut aduce.

aş fi întrebat pe toţi oamenii dacă te-au văzut şi te-aş fi căutat.

te-aş fi căutat la nesfârşit până ce m-aş fi regăsit pe mine.

...dar mi-ai spus să plec.

şi am plecat, iubitule.

pe un drum străin de tine.