D,
azi îţi scriu.
căci ştiu că Tu mă asculţi.
trec printr-o perioadă gri a vieţii mele. nu ştiu când se vor duce norii. nu ştiu când va răsări soarele din nou în noaptea asta veşnică.
poate că ar trebui să nu mai simt, dar nu ştiu cum s-o fac. într-o zi voi ajunge, poate, să fiu imună.. ca zombii ăia din tramvaie pe care îi detestam. căci tot ce mi se întâmplă rău deja mi se pare firesc şi-ncep să râd ironic vieţii.
aş fi acceptat să placă pe orice femeie din oraşul ăsta, de pe continentul ăsta, de pe pământ, din univers.. în afara de buna şi nepreţuita mea prietenă. asta m-a doborât. e peste capacitatea mea de a suferi. cu atât mai mult cu cât nu e prima oară când se repetă acelaşi scenariu ieftin, încă din copilărie. am simţit cum m-a spintecat o durere groaznică, parcă mi-a plesnit fiinţa în mii de bucăţi. m-a lovit tocmai în partea cea mai vulnerabilă, în mândria mea. am încercat să-mi adun gândurile. cu neputinţă!
cu neputinţă!
..voi trece şi peste grozăvia acestei întâmplări. sunt obişnuită să fiu dată la o parte. poate că toate au avut un scop: ca el să moară în ochii mei. probabil că aş fi îndurat mult timp viaţa asta de sclavă a lui dacă nu-mi dădea lovitura finală.
închei aici, Tată.
ştiu că eşti lângă mine şi mă asculţi. eşti în fiecare bătaie a inimii mele, în fiecare părticică din sufletul meu mutilat.
te rog doar să-mi îndrumi paşii şi să faci puţină lumină ca să nu mă pierd de tot.
poate că într-o zi cineva îmi va iubi zâmbetul.
al tău copil rătăcit în lume,
Aimee
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu