La râul Piedra am şezut şi-am plâns

,,o, Marie cea zămislită fără de prihană,

roagă-te pentru noi, cei care ne îndreptăm Către Tine.

Amin."

,,La râul Piedra am şezut şi-am plâns. legenda povesteşte că tot ce cade în apele acestui râu- frunzele, insectele, penele păsărilor- se preschimbă în pietrele din albia lui.

ah, ce n-aş da să-mi pot smulge inima din piept şi să dau cu ea de-a azvâlita pe firul apei, şi atunci nu m-ar mai încerca nici durere, nici dor, nici amintiri.

La râul Piedra am şezut şi-am plâns.

gerul iernii mă face să-mi simt lacrimile pe obraji, şi ele cad, amestecându-se cu apele îngheţate ce curg prin faţa mea.

fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât iubitul meu să nu ştie niciodată că într-o zi am plâns de dorul lui.

fie ca lacrimile să-mi curgă atât de mult, încât să pot da uitării râul Piedra, ceaţa, potecile pe care le-am bătut împreună.

voi uita drumurile, munţii şi câmpiile din visele mele- visele care-mi aparţineau şi pe care totuşi nu le cunoşteam.

....

numai atunci- cum spusese o sfântă- ar putea stinge apele ceea ce a scris focul.

toate poveştile de dragoste sunt la fel."

am citit această carte în liceu, prin a 9-a, când plângeam după prima mea iubire.

o purtam după mine peste tot. o citeam în tramvai, pe drumul spre şcoală, o citeam pe o scară de bloc unde chiuleam ca să pot plânge în tăcere. ascultam ploaia şi trăiam printre aceste rânduri. poate pentru că se potriveau cu starea mea şi cu lacrimile mele.

n-am înţeles-o atunci cu adevărat. n-am simţit-o.. deşi n-am putut să o uit.

acum ştiu că iubirea n-o să te împiedice niciodată să-ţi îndeplineşti visele şi destinul.

acum ştiu iubirea e un act de total abandon.

acum ştiu că atunci când iubeşti te pierzi şi te regăseşti.

acum ştiu că adevărul este acolo unde există iubire şi credinţă.

şi ştiu că există miracole, până şi în cele mai banale lucruri.

trebuie doar să le vezi.

acum ştiu că mai bine suferi o viaţă întreagă în singurătate decât să nu fi cunoscut niciodată iubirea.

acum ştiu că atunci când iubim, ne naştem încă o dată şi devenim ceea ce suntem cu adevărat, ce am fost mereu.

acum ştiu că dragostea nu moare niciodată. a existat dinainte să ne naştem şi va mai fi şi după ce murim.

iubirea nu moare.

doar oamenii se schimbă.

mi-a plăcut scena în care cei doi au spart paharul. s-au eliberat de toate temerile, regulile, inhibiţiile, îndoielile şi tot ce stătea între ei. 

au spart barajul şi au lăsat ca dragostea să-i inunde.
şi atunci a apărut sărutul care "s-a născut din râurile copilăriei noastre când încă noi nu ştiam ce înseamnă dragostea.. în momentul acelui sărut erau ani de căutări, deziluzii şi vise imposibile."

acum ştiu că dragostea a fost mereu în inimile noastre. trebuie doar să-l ascultăm pe copilul din noi. dragostea e în noi, nu în celălalt.

acum ştiu că, uneori, tăcerea înseamnă mai mult ca orice cuvânt. când ne lăsăm inimile să vorbească ne putem înţelege în tăcere, privindu-ne. sufletele noastre se întâlnesc şi îşi vorbesc. pentru că dragostea nu poate fi cuvântată. e dincolo de lumea fizică.

acum ştiu că viaţa nu merită să fie trăită dacă n-ai iubit sau n-ai creat ceva.

prin dragoste ne hrănim sufletul.

şi murim de foame şi de sete dacă ne lipseşte.

am trăit multă vreme fără dragoste. poate de aceea sufletul meu a îmbătrânit, incapabil să se mai bucure de minunile vieţii. poate de aceea sunt obosită deşi nu fac nimic.

e oboseala spiritului, înfometat şi însetat.

poate de aceea beau, fumez mult, duc o viaţă haotică şi în discrepanţă cu restul lumii.

îmi satisfac poftele trupeşti ca să uit de golul din inima mea.

acum ştiu că prima lecţie pe care o înveţi în dragoste este răbdarea.

recomand această carte tuturor celor care vor să viseze.