Rămas bun. Mă numesc Lorelei. Legenda spune că am ucis.

dragă jurnalule,

am revenit.

sper să umplu aceste pagini cu mai multe zâmbete decât lacrimi.

mă aflu, poate, în cele mai grele vremuri ale vieţii mele de până acum. la răscruce de drum. 

acum trebuie să-mi fac un nenorocit de viitor. să-mi iau inima în dinţi, să respir adânc şi să păşesc către restul vieţii.

voi da uitării trecutul. n-o să mă mai refugiez în nopţi albe, alcool, iarbă, ţigări şi autodistrugere.

voi da uitării toate acele iubiri negre care m-au aruncat în neant.

trebuie să mă trezesc dimineaţa, nu să adorm dimineaţa.. în camera intoxicată cu fum şi vise mizerabile. să-mi aştern zâmbetul paralizat şi să mă îndrept spre viitor. 

ştiu. sunt în discrepanţă cu restul lumii.

mă tem că dacă mai rămân în loc, voi rămâne blocată aici. şi voi avea de ales să mă sinucid.

..şi ce dacă mi-e mai frică de viaţă decât de moarte?

dacă există ceva de care să mă tem cu adevărat, este că voi continua să trăiesc. îmi provoacă repulsie şi greaţă. căci de atâtea ori viaţa e mult mai grea decât moartea.

nu ştiu cum am ajuns aici. probabil, ceva în maşinăria subtilă a fiinţei mele a fost mereu dereglat. încă din copilărie.

sau poate pentru că m-am ascuns prea mulţi ani în întuneric şi acum mă sperie lumina.

..dar întunericul a dat cel mai mare preţ luminii.

ştii.. cel mai cumplit lucru nu este coşmarul în sine.. ci cum va fi lumea după ce te trezeşti.

ca acei condamnaţi care atunci când ies în libertate nu se pot descurca şi se sinucid.. sau se întorc înapoi. viaţa îi sperie. lumea îi înghite cu tot haosul ei.

ca morfinomanii care aleg să se afunde tot mai adânc în viciu decât să înfrunte viaţa şi realitatea.

şi plutesc în derivă, la voia întâmplării.

..şi ce dacă mi-e frică de iubire?

iubirea pentru mine a fost ca un vis frumos care s-a sfârşit dinainte de a mă trezi.

se spune că o viaţă frumoasă nu se măsoară după cât eşti iubit ci după cât de mult îi iubeşti pe ceilalţi.

la capitolul ăsta sunt expertă! am luat şi doctoratul.

pur şi simplu nu pot concepe o lume în care să iubesc şi să fiu iubită, reciproc. nu-mi pot imagina căci viaţa m-a format în cu totul alt mod. m-am împiedicat de ea.
pentru că e mai multă îndoială în inimile noastre decât iubire.

pentru că uneori iubim pe cineva atât de mult încât parcă amorţim. pentru că dacă am simţi atât de mult, probabil am muri.
uneori, iubirea te face să îmbătrâneşti înainte de vreme. poate că acesta este motivul pentru care nimic nu mă mai face să tresar. 

sunt o epavă. sunt ca un loc trist şi ruinat. şi încă aştept ca în cele din urmă cineva să treacă pe aici, să simtă că ceva lipseşte şi să mă înalţe din nou. dar nu poţi oferi fericire dacă tu nu eşti fericit.

se spune că depresia e incapacitatea de a vedea viitorul.

nu-l pot vedea.

probabil voi fi un psiholog depresiv şi mediocru ( ce ironie!), mă voi mărita pe la 30 de ani, ne vom minţi că ne iubim. mă va înşela, îl voi ierta. voi trăi pentru copilul meu şi voi muri într-o zi oarecare. 

un şir de evenimente fireşti şi banale; o viaţă lipsită de pasiune şi magie. lipsită de zbucium. o viaţă prea sufocantă pentru a putea fi trăită.
nu sunt facută pentru o viaţă normală, constantă şi monotonă. am nevoie de aer. de pasiune. de magie. de mister. de lucruri ce nu se pot scrie şi cuvânta. de lucruri şi paşi nebuneşti. de imprevizibil. de riscuri. de pierdere de sine. căci doar apele ar putea stinge ceea ce a scris focul. doar adevărata iubire este un act de total abandon.

..privind în urmă, cred că am renunţat să mai trăiesc din clipa în care am ales să mă pierd şi să mă înstrăinez de copilul din mine. dacă i-aş fi dat ascultare, poate că ochii mei ar fi strălucit în noapte. poate că nu mai erau atât de goi şi speriaţi. poate că n-aş mai fi pierdut contactul cu viaţa.

suferim o viaţă întreagă. că nu suntem auziţi. că dăm mai mult decât primim. că dragostea noastră nu este împărtăşită. că nu ne putem impune. suntem nefericiţi şi singuri. dar adevărul e că singurul lucru care contează este că iubim. doar aşa creştem şi ne înălţăm. doar aşa îi putem da glas copilului din noi. doar aşa ne pierdem pentru a ne regăsi din nou.

doar în acest mod putem trăi acea clipă magică care se ascunde în cele mai banale lucruri.. în cele mai simple momente. 

ascultă-mă. 

viaţa nu-i un simplu joc. dacă te joci prea mult cu tine, cu oamenii, cu destinul; dacă ignori semnalele, dacă alegi să fugi şi să te refugiezi în cea mai cumplită noapte.. crezând că la sfârşitul ei te vei trezi şi un miracol te va întâmpina, vei ajunge ca mine. înstrăinat de viaţă şi de iubire. incapabil de a o mai recunoaşte şi de-a o mai iubi. obosit.. mult prea obosit.

 ..condamnat în libertatea iluzorie în care ai rătăcit.

caută să trăieşti. amintirile sunt pentru cei mai bătrâni.

 

„Sunt praf.Mă învârt. Și cad.Și nu o să se termine niciodată.Spirala noastră e eternă.”