În pragul iernii absolute Sărută-mi tâmpla albă, hai. Şi-apoi scufundă-te şi du-te În orizontul altui grai.

Când te-am văzut ultima oară
 Ştiai şi tu, plângeai şi tu 
Şi-ai plecat cu tot cu gară 
Nici tren nu mai există, nu. 
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată 
Parcă a luat-o cineva.

A mai trecut un an. Vreau să mulţumesc tuturor celor care m-au citit, care au fost lângă mine aici, oferindu-mi un gând bun, dându-mi sfaturi minunate şi scriindu-mi cuvinte atât de frumoase! în clipele de rătăcire în care mă căutam. Căci mereu am scris în momentele mele grele când eram la pământ. Vreau să mulţumesc oamenilor care au fost în viaţa mea anul acesta, chiar dacă au plecat sau au rămas, care m-au făcut să zâmbesc sau mi-au dat un şut în fund să mă ridic şi să merg înainte. Tuturor celor alături de care am râs, am plâns, am trăit, m-am trăit, am mai învăţat ceva.

























A mai trecut un an. Sunt 9 ani de când scriu pe blog, 9 ani care au trecut ca un vis. 
A fost un an plin de lecţii, lecţii pe care nu le-am învăţat la timpul lor şi care s-au repetat în acest an ca nişte fantome din trecut ce nu şi-au găsit liniştea. A fost un an plin. Cu experienţe noi, cu vise, cu temeri prin care am trecut, cu lucruri mişto pe care le-am învăţat. Cu lacrimi, cu nervi, cu goluri umplute cu fum şi alcool şi cuvinte prin care am plâns, lăsând o parte din durerea şi fericirea mea, aici, printre rânduri, cu aşteptări şi rătăciri, cu zâmbete şi emoţii şi fiori. Cu oameni care au plecat, cu cei care au venit, cu clipe pe care le-aş fi vrut eterne, conştientă de efemeritatea lor. Cu locuri noi care mă aşteptau să vin, să le trăiesc, să mă trăiască şi să le las în urmă. 
A fost un an în care am avut nesăbuinţa să visez din nou, să fiu slabă, vulnerabilă, să mă arăt aşa cum sunt, dezgolită de măştile atât de obositoare pe care le tot purtam, să mă întorc la mine, iubind, să-mi îmbrăţişez tremurul şi spaima din priviri şi să mă arunc din nou, cu ochii închişi, zâmbind, chiar dacă...
A fost un an în care m-am mai aflat încă puţin, ca într-un tobogan prin care am alunecat din întuneric spre mine însămi. Spre viaţă. Spre ceilalţi. Nu, n-a mai fost întuneric anul ăsta. Sau cel puţin, n-am mai rătăcit atât de mult în el. 






Dacă mă uit în urmă, anul trecut pe vremea asta n-aveam idee ce lucruri mă aşteaptă, câte avea să mai trăiască inima mea. De fapt, în niciun moment nu ştim, în niciun an în care suntem pregătiţi să păşim. De aceea e atât de frumoasă viaţa, cu tot întunericul şi imprevizibilul ei. N-a fost un an uşor, dar cu toate astea, simt că am mai făcut un pas înainte. Şi deşi a fost greu, mi-a fost o necesitate, o cădere, un început. Evoluez cu paşi mărunţi, dar important e că o fac, în ritmul meu. Şi că niciun an nu mă va găsi la fel. Ne schimbăm cu fiecare zi care trece şi nici măcar nu ne dăm seama. 



























Vă doresc tuturor un an nou fericit! Plin de împliniri, sănătate, evoluţie, magie şi multă iubire! Şi-o noapte dintre ani de neuitat! Magică, ca în copilărie, alături de cei dragi.
Fie ca cel mai frumos şi neatins vis să vi se împlinească!

Ne auzim la anul!
La mulţi ani!

Aimee

Mi-e dor de tine Mi-e tine de tine Mi-e înlăuntrul meu de tine Mi-e nu ştiu cum, Mi-e nu ştiu ce, Mi-e dor de tine ca de acasă

E noaptea de Ajun, Moşule. Sunt la ţară, în locul ăsta atât de iubit de mine. Cântă cocoşii deşi e abia miezul nopţii, şi e atâta linişte. Beau un pahar de vin şi stau la masă în bucătăria asta mică pe unde cândva alergau nişte copii cu soarele în ochi şi bucuria de a trăi. Urmele paşilor noştri au rămas aici, impregnate în cimentul de sub covor, şi fiecare perete scorojit de timp ne poartă amprentele. Ne poartă prezenţa. Copiii ăia sunt mari acum şi caută Crăciunul, caută să-l simtă ca odinioară, şi nu reuşesc, nu reuşesc
căci lucrurile trecute nu se mai întorc. 

Sunt fericită, Moşule, căci chiar dacă în bucătăria asta e frig, în celelalte camere e cald şi acasă, se aud lemnele cum trosnesc în sobă şi e atâta linişte şi căldură în noi căci familia mea e reunită. Şi e Crăciunul. Ăsta e Crăciunul. E acasă. Sunt vocile oamenilor dragi. Şi râsetele lor şi discuţiile aprinse la un pahar de vin. Şi îmbujorarea din obraji că-i prea cald în cameră. Şi frigul de afară care te face să simţi că trăieşti. Şi agitaţia oamenilor şi liniştea din tine. Şi aerul rece care miroase a posibilităţi şi miracole. Şi poveştile, ah, poveştile pe care le trăieşti şi le afli. Şi vise ce se nasc timid. Şi drumul lung spre casă. Şi îngeraşii colindători care vin cu sclipiri în ochi şi-ţi răsună ecou în suflet.

E noaptea de Ajun, Moşule. Noaptea în care vii cu vise şi miracole în sufletele de copil. Noi te simţim. Ni te naşti cu o emoţie în piept care ne răvăşeşte apoi toată fiinţa. Şi o învăluie în lumină şi magie. Şi zâmbim... cu cer de decembrie în ochi. 
Tu eşti lumina din ochii noştri. Tu eşti speranţa. Şi bunătatea. Şi iubirea din noi. 




Te simt peste tot în noaptea asta. Te simt acum când m-am pus în pat. Şi e întuneric şi văd pe geam luminiţele de la casa vecină şi stelele. Şi satul copilăriei mele învăluit în beznă. Eşti aici, în liniştea din cameră şi focul care arde în sobă. Şi ne contopim şi ne pierdem într-o moleşeală plăcută şi visare. E cald. E bine. E acasă. Şi nu mai avem nevoie de nimic. Suntem în refugiul nostru. 

Deşi mi-e sufletul adâncit în tristeţi căci V. nu mai vrea să mă afle, de fapt, n-a vrut niciodată, şi-l văd cum pleacă şi se tot îndepărtează de mine şi n-am puterea să-l opresc, şi ştiu că va dispărea în întunericul trecutului aşa cum s-au cărat toţi, aşa cum dispare orice himeră; deşi trebuie să las iubirea să se stingă din inima mea ştiind că va fi şi mai gol în urma ei, sunt împăcată şi fericită că am familia acum lângă mine şi pot să adorm în linişte şi mulţumire sufletească, în siguranţă. Ca atunci când eram copil. Şi mi-e bine, Moşule, chiar dacă am inima umbrită de regrete şi doruri, chiar dacă toţi din familie mă întreabă când îmi fac şi eu un prieten şi eu le spun de atâţia ani că n-am nevoie pentru că mereu am pe cine nu trebuie în suflet, ştiu că într-o zi toate astea nu vor mai conta. Tu într-o zi o să-mi aduci iubirea, pe aia adevărată, şi nu voi mai scrie niciodată despre himere pe care n-am reuşit să le ating niciodată. 
Te iubesc, Moşule. Anul ăsta nu-ţi cer decât să fim sănătoşi şi uniţi şi mulţumiţi cu ce avem. Să nu uităm să fim fericiţi şi să trăim intens fiecare moment de bucurie. 

Ne vedem la anul, Moşule! Ne vom întâlni mereu atâta timp cât sufletul meu nu-şi va pierde glasul copilăriei. 

În noi e loc numai de iarnă Vom îngheţa sub ultim ger

Prima ninsoare din anul ăsta a venit pe neaşteptate. Eram în parcare la Leroy cu soră-mea când fulgi imenşi au început să cadă peste maşini şi peste noi, devastându-ne şi acaparându-ne cu o bucurie ce numai un copil o poate avea. Ningea atât de frumos, atât de grăbit, atât de tăcut, cu fiori, cu zâmbete, cu miros de cozonaci şi de brad, cu colinde şi miros de copilărie, cu fericire, cu noapte, cu lacrimi, cu nostalgii, cu dor. Cu noi. Cu noi ningea, cu femeile care lucrau în magazine şi se uitau pe geam, cu oamenii grăbiţi după cumpărături care s-au oprit pentru o clipă şi şi-au amintit să viseze, cu noi toţi ningea, fără margini, şi fără tine,
fără tine şi vara era atât de departe, numai în ceaiul de tei pe care-l beau acum o mai găsesc. 

Am început să alergăm şi să ne învărtim ca nebunele sub lumina felinarului târziu şi clipa parcă a stat în loc. Nu ştiam cum să cuprind atâta fericire care ştiam că durează doar un moment, un moment pierdut în eternitate, care trece prin tine cât ai clipi. Am vrut să ţip, dar i-am zâmbit cuminte şi am lăsat-o să se ducă, îmbrăţişând-o ca un copil ce trăieşte totul ca şi cum ar fi prima oară.





A nins atât de mult peste inima mea...
şi peste străzile în care alergam spre tine şi peste visele mele. Peste tot ce credeam şi simţeam. Şi n-a mai fost loc de nicio durere, de nicio amintire în care tu să fii, de nicio stradă care să mă aducă la tine.
A nins atât de mult.. încât o linişte copleşitoare mi-a cuprins sufletul.

Am ridicat faţa spre cerul întunecat de decembrie ce e pe cale să-şi ia rămas bun o dată cu vechiul an care a început cu tine. Şi m-am cufundat într-un alb orbitor ce-mi acoperea ochii şi obrajii şi gura şi sufletul. Şi s-a făcut linişte... acea linişte ce doar o clipă încremenită în loc o poate aduce. M-am visat atunci cu tine de mână, purtată pe străzi devastate de iarnă sau doar în parcarea aia, aranjându-mi căciula mea roşie, haioasă, şi încălzindu-mă de frig. Dar mâna mea era goală şi rece aşa că am pus-o în buzunar şi m-am trezit din reverie. Şi chiar am fost fericită, acolo, pentru o clipă, alergând cu soră-mea prin frig şi fulgi mari ce ţi se topesc pe buze şi-ţi udă ţigara, dar tu nu te superi, că-i prea frumos şi nici nu mai ai nevoie de ea, chinuindu-ne apoi să dezaburim geamurile de la maşină, cu panică şi multe râsete că ne-a prins iarna pe drumuri 
şi iar mi-am pierdut mănuşile.

Şi de la mine până la tine/ Cuvântul însuşi va-ngheţa/ Nici să te strig nu ştiu prea bine

În noaptea asta plouă. Plouă a iarnă ce nu mai vrea să aştepte. Şi eu tot nu dorm. Nu dorm că-i prea frumos afară. Dureros de frumos. Am deschis geamul, să respir iarna. E frig. Şi întuneric. Şi îţi dă poftă de viaţă. Frigul te face să te simţi. Şi e mişto când are cine să te încălzească. Am întins mâinile şi am ridicat ochii spre cer, să mă lovească picăturile de ploaie şi vântul. Şi stelele. Şi gerul. Şi cântecul lor ce-mi tot răsună ecou în camera mea. Şi-n lumea mea târzie.

Şi mă oftică că sunt aşa de amorţită. Că în nopţi ca asta aş vrea să plâng, că-i prea trist afară. Şi simt că nu mă încadrez în decor, aşa plictisită cum sunt. Eu aş vrea doar să ţip. Că deşi simt durere, în sufletul meu s-a aşternut liniştea. Sau resemnarea. Şi e mai rea decât toate.
Simt că nu mă pot bucura de noaptea asta ploioasă şi tăcută de iarnă. Că o pierd. Că nu o pot împărtăşi. Şi simt că acolo e viaţa, în mijlocul ei, în tumult şi pace. Şi aş vrea să trag aerul rece în piept şi să mă arunc. Să mă izbesc de ea cu ochii, cu mâinile, cu gura, cu fiecare atom şi parte răvăşită a fiinţei mele. Să mă cutreiere, să mă nimicească, să mă mângâie. Să o simt cum curge prin mine. Să mă umplu de ea toată. Cu toată nostalgia şi efemeritatea ei, cu toată bezna şi îngheţul ce-l aduce cu ea, cu toate urletele şi melodiile ce mi-au devenit fiori. Şi să nu o mai simt străină. Să nu-mi mai ia liniştea. Că-i în mine. Şi tot ce e în mine e acasă. 




Iar tu eşti acasă acum. La tine. Şi habar n-ai de mine. Tu nu îmi îmbrăţişezi amintirea. N-o mai găseşti. Ţie îţi bate ploaia liniştită în geam. Şi e cald la tine în pat. Mie mi-a bătut iarna la uşă. Şi i-am deschis. 

Nu mă auzi cum ţip în mine, în noaptea asta, de se cutremură pereţii şi pomii şi străzile astea pustii de aici până la tine. Că prea sunt goale şi vuiesc de amintiri. Şi de-ar fi să te clatini, aş fi acum la tine, mereu, lângă tine, să cazi pe umerii mei. 
Aşa te-aş fi iubit. Cum iubesc eu acum viaţa, încercând să o cuprind. Cu toate temerile, păcatele şi renunţările tale. Cu toate slăbiciunile şi rănile. În frig. Şi-n întuneric. Cu cer în ochi. Cu nebunie. Şi linişte. Cu ploi de iarnă şi urlete şi stele 
Şi reverii în nopţii târzii. Te-aş fi iubit.

Şi iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor.

,,Şi iată, din aproape în aproape, noi suntem un pustiu nemuritor."

Ultima oară când am plecat de la tine se făcuse toamnă. Aflasem că se apropie octombrie şi că vine frigul. În seara aia îmi luasem o rochie nouă, neagră şi ghetele noi din piele, mă dădusem cu cel mai aprins ruj roşu. Eram toată nouă. Nou-nouţă. Gata să trăiesc ca şi cum ar fi prima oară. Ştiu că ţie îţi plăcea rochia albă cu flori de vară. Ştiu că vibrai la culori vii. Am simţit mereu ce lumi se ascund în privirea ta, de multe ori serioasă, care pătrunde direct în inimă. În ea nu erau mările mele tulburi şi nopţi apăsătoare, ci dimineţi senine şi tăcute de iulie. Dar m-am îmbrăcat în negru şi mi-am scos paltonul de toamnă, parcă simţind că seara aia va fi un dezastru. Şi nu te-am iertat. Că m-am privit în oglindă înainte să plec de acasă şi-am crezut că sunt frumoasă. Cu tot întunericul şi frica care-mi vuiau în priviri.

Mi-ai zis că arăt bine, acolo, în faţa magazinului, şi-am vrut atunci, cu o dorinţă de nestăvilit, să mă arunc în braţele tale şi să poposesc pe umărul tău, să-mi găsesc refugiul şi să mă umplu cu parfumul tău. Cu tine. Şi să nu mai vreau să-mi dai drumul. Căci vine mijloc de toamnă peste noi şi ni s-a făcut frig.

Ţi-am vărsat vinul.
Ţi-am distrus pahare şi planuri. Şi somn. M-ai dat afară din casă şi eu m-am întors speriată căci rătăceam prin beznă. Şi tu erai singurul reper. De atâta timp.
Te-am scris. Trăit. Am ars la foc mistuitor. Dar n-am vrut niciodată să te am. Ci să îmi fii. Dimineţi însorite de iunie, în care deschid geamul şi respir adânc aerul îmbătător de tei. Şi marea mea e calmă. Nu-mi mai bate în tâmple a deşertăciune şi gol. Şi-n clipa aia sunt eternă.
Şi mă înfior. Simt, vag, răsuflarea ta pe umărul meu, apoi tresar, când mă acoperi cu tine. Îmi odihnesc mâna pe faţa ta şi-ţi conturez cu degetele fiecare trăsătură, atât de ştiută de mine. Te sărut pe ochi şi pe frunte, iar tu îmi râzi ecou în lumea mea. Îmi râzi pe suflet. Şi mă îndrăgostesc şi mai mult de tine. 

Să îmi fii. Seninătate. Şi libertate. Şi zbucium ca ploaia din vara în care te-am purtat cu mine, peste tot. Uşurătate...
Şi dor. Cum ţi-e dor de primăvară prin februarie.





Dar ultima oară când am plecat de la tine se făcuse toamnă. Parcă ploua, aşa simt noaptea aia, aşa mi-am amintit-o mereu. Şi-ai uitat de rochia mea neagră. Şi de buzele mele roşii. Şi de muzica care s-a amestecat cu vinul şi ne-a devenit fior. Şi de ochii mei speriaţi care te căutau prin beznă.
M-ai lăsat să plec. Căci eram prea liberă şi necunoscută.


Şi am plecat. Chiar dacă purtam în mine amprentele tale. Şi zâmbetul tău senin din vară. Şi privirea ta frumoasă şi mirată în tăcerile tale ce-mi vorbeau mereu. Mereu. Dar noi nu ne-am putut privi niciodată în ochi cu seninătate. În lumină. Aveai privirea îndreptată spre alte locuri, neştiute de mine, în afară de clipele în care o aşezai cuminte pe genunchii mei. Am ars. Am ars prea mult în nopţile înăbuşitoare de vară. În visele mele. Şi n-am ştiut cu ce să umplu spaţiul din care tu plecai mereu. Şi ne-am pierdut. Ne-a devastat toamna.

Se vaită cucii în cuiburi ciudate Şi mie, în mine mi-e greu. Şi marea bolnavă se-agită şi bate În sângele meu.

Mă tem că într-o zi n-o să mai simt totul ca şi cum ar fi prima oară, ca şi cum aş fi nou-nouţă. Că n-o să mă mai îngrozească nimeni şi nimic. Că n-o să mai am obsesii şi angoase, că n-o să mai existe clipe pe care să le fac eterne. Că n-o să mai ştiu să mă bucur de poveşti. N-o să mai râd de momente dilii, n-o să-mi mai bată marea agitată în timpane, ca stare, n-o să mai ameţesc la săruturi... N-o să-mi mai fie sete să cunosc, să trăiesc, să descopăr. Mi-e frică că n-o să mai simt cu totul, fiecare zi care vine, conştientă de efemeritatea clipelor. Că nu voi mai avea curajul să visez. Să mă arunc. Să iubesc. Să scriu.

Cineva m-a întrebat de ce sunt singură de atâţia ani. De fapt, nici nu mai ştiu câţi m-au întrebat.

Când mă uit în urmă, îmi dau seama că toate îndrăgostelile mele pluteau undeva sus, în galaxii, negre şi eterne şi suspendate-n timp. Le cream eu după placul meu şi fugeau de realitate. Şi de lumină. Oho, cât fugeau de lumină! Paradoxal, căutam adevărul, dar şi fantezia. Căutam eternitatea în poveşti atât de efemere.






Voiam să mă iubească. Căci le purtam o afecţiune sinceră. Îi admiram. Erau în obsesiile mele şi setea de a simţi, de a cunoaşte, de a arde. De a trăi. De a trăi alte poveşti, alte lumi. 
Erau în anxietăţile mele, în pustiul de pe buzele mele, în temerile mele covârşitoare că timpul trece şi eu nu-i pot trăi mai mult, nu pot lua mai multe de la ei, nu pot dărui mai mult, nu putem trăi mai mult povestea asta. Că timpul trece şi noi ne pierdem. Şi fiecare îşi vede de treaba lui. Două destine care s-au intersectat cândva şi care nu se vor mai întâlni niciodată. Mă îngrozea sentimentul ăsta.

Îi idealizam, îi transformam în fantezii pe care le puneam în scris. Căutam, inconştient, mereu personaje şi clipe trecătoare. Îi căutam în universul meu, pararel cu al lor. Voiam să învăţ lucruri mişto de la ei. Mă completam cu fiecare poveste pe care o trăiam. 
Dar nu voiam să fim împreună. Nu cu adevărat, dacă mă uit în urmă. Nu eram pregătită pentru asta. Nici măcar nu eram pregătită pentru linişte, oricât de mult sufletul meu ar fi cerut-o. Sufeream că nu mă iubesc şi ei. Aşa credeam... Dar adevărul e că era un gol. El e răspunsul pentru toate rătăcirile mele. Un gol care ar fi respins iubirea oricui s-ar fi apropiat prea mult, un gol în care am căzut de atâtea ori atunci când m-am îndrăgostit şi m-am simţit infinită. Un gol care m-a făcut mereu greu de iubit, chiar dacă...

Am nevoie de frig, am nevoie de fulgi, Am nevoie să pot potoli cu ceva, Un incendiu pornit dinspre inima mea.

E ziua ta, fetiţo.

Deşi încă te simţi ca un copil speriat, au trecut 24 de ani de când ai venit pe lumea asta nebună şi ciudată. 24 de ani care au trecut ca un vis.

Azi scriu despre tine. Măcar o dată pe an să-mi ocup timp cu tine, să te simt, să te ascult, să-ţi îmbrăţişez sufletul fragil, să-i dau voie să se răzvrătească şi să nu mai fug de el. Să facem din nou cunoştinţă. Să-i spun că am fost mereu aici, chiar dacă de multe ori a simţit că-l ignor şi că-l resping. Am fost mereu aici... şi-l iubesc, chiar dacă se frânge.

 Ştiu că-n interiorul tău eşti încă un copil, fetiţo. Speriat ca dracu. Şi dornic să cunoască lumea. Copilul din tine încă trăieşte şi-l aud mereu cum îţi bate în piept. Va fi mereu, cuprinzând viaţa în toată intensitatea şi magia ei, oricâte şuturi ar primi.

Într-adevăr, n-ar fi rău să te mai responsabilizezi şi să-ţi faci ordine în viaţă. Să nu te mai porţi ca un copil speriat de bombe ce abia acum a aterizat pe lume şi se împiedică de ea. Dar nu te panica. Azi nu te mai cert. Azi nu-ţi mai cer nimic. Decât să fii fericită. Nu mâine. Acum, aici, orice ar fi... caută fericirea în tine şi o vei găsi. Ai încredere în mine, măcar o dată... Nu mai căuta fericirea în alţii, te vei risipi. N-o mai căuta în momente magice, pe care le crezi tu eterne, nici în amintiri zadarnice. Sunt doar himere. Caut-o în cele mai ascunse locuri din tine, în lucruri simple, în bucuria de a fi, şi o vei găsi. Şi te vei găsi întreagă. Nu doar fragmente din ce puteai fi.

Acum, hai, te rog dormi. Ştiu că noaptea ţi-a devenit prietenă şi refugiu. Şi rândurile astea şterse de timp prin care te consumi de un deceniu. Ştiu că n-ai avut vreodată pretenţia să fii ca ceilalţi, dar te rog, dormi. Dormi şi visează, noaptea, nu dimineaţa. Adu-ţi aminte când erai copil şi, ironic, viaţa nu te mai speria atât de mult. Şi fiecare zi ce venea era o nouă şansă spre aventura vieţii tale, nu un coşmar. Adu-ţi aminte cât de mult ai iubit viaţa cândva...

Îmi promiţi că te culci, aşa-i?

Somn uşor, copile!

Şi la mulţi ani! Fericiţi, nu deprimanţi. Şi sănătoşi... mai lasă ţigările alea.

Uite, mi-am deschis o bere... să o beau în cinstea ta, singuratica vieţii. O să mă gândesc la tine în timp ce-o beau, nu te oftica. Poate o să şi scriu despre tine. Şi despre cei 24 de ani ai tăi în care nu te regăseşti.

Stau afară cu fundul pe bordură, ca boschetarii, şi mi-au îngheţat mâinile pe timişoreana. E frig de te caci pe tine. Şi nici măcar nu plouă. E ceaţă de noiembrie. Şi e anost. Nici vântul nu bate. E doar frig. Tu ai fi vrut să plouă, ştiu. Ploaia e magică, ploaia te trezeşte din amorţeala asta. 

E cam târziu şi oamenii aproape normali dorm la ora asta. Măcar să ningă! Am nevoie de ger, să vină îngheţul! Auzi, au anunţat ăstia că cică la sfârşit de săptămână vine un aer polar. Iarna ne bate la uşă.. Eu aş vrea să ningă chiar acum. Să se aşeze pe mine şi pe strada asta lugubră şi întunecată fulgi mari şi liniştiţi, să mi se topească pe buze. Să-i văd cum cad, din ce în ce mai rapid, înfiorându-mă, în lumina obscură a felinarului din faţa mea, în tăcerea apăsătoare a nopţii. Să-mi încălzească inima. Că-i prea frig. Şi să-mi ude ţigara şi să mă trezească din reveria asta, să-mi bag picioarele şi să mă întorc acasă.

Mai ştii? 

Acum 24 de ani, veneai grăbită pe lumea asta dubioasă. Grăbită, ca de obicei. Şi nu singură! Cu sora ta geamănă, cum să faci tu ceva singură, anxioaso. Şi era viscol, cum îţi place ţie, şi lumea era devastata de iarnă. Iarna nu mai voia să aştepte, se plictisese de toamnă. Şi maică-ta vorbea la telefon şi voia să fumeze liniştită din ţigară, când a realizat că e serioasă treaba...

Probabil că tu dormi acum.

Sau cine ştie. Poate că ţi-ai deschis o timişoreana şi-ai început să scrii ca o obsedată ce nu poate să doarmă. Şi să bei în cinstea ta, singuratica vieţii, şi să râzi. Să râzi în liniştea din jur. Că ceva parcă lipseşte. Că oameni cu care ai fi vrut să bei berea asta au uitat că exişti. Că oameni care ar fi trebuit să-ţi fie alături, măcar de ziua ta, n-au chef de persoana ta. 

Dar nu te întrista. Eu voi fi mereu aici, proasto. Eu nu voi pleca niciodată. Mulţi vor fi doar decoruri. Sau umbre. Datorită luminii tale le vei putea vedea. Alţii vor fi lumină şi pentru o clipă veţi străluci mai mult ca niciodată, ca o explozie orbitoare veţi fi. Nu vei şti decât la sfârşit cine va rămâne, cine a contat cu adevărat. 

Dar eu nu voi pleaca niciodată, fetiţo. Atâta timp cât mă vei iubi pe mine, vei avea totul.

Şi-n noaptea dinaintea plecării spre niciunde Eu îţi strigam că ninge, plângând la telefon/ Şi-aveai atâta pace şi viitor în ton, Că nici acum nu bănui că te puteai ascunde.

Ochii tăi sunt foc. Găsesc atâta viaţă în ei. Sunt poezie. Şi tumult. Şi toamne târzii 
şi nopţi de vară înstelate.
Mi-e dor de braţele tale însufleţite şi atât de vii. Refugiul meu. Şi de fruntea ta mândră şi boemă. Era o lumină pe ea în care se ascundeau atâtea lumi.
Aş vrea să-ţi mai cuprind mâna între palmele mele şi să o strâng tare în dreptul inimii. Căci mi-a lipsit atât de mult.. Să mă doară, zvâcnind în piept, obosită şi speriată. 
Şi să mă vindec.


Să plutesc şi să dansez în braţele tale. Să mă atingi pe partea lipsită de mine. Şi să vibrez. Să mai vibrez o dată în timp ce un univers întreg mă străbate.
Să mă acopăr cu tine. Să mă îmbrac cu zâmbetul tău. 
Mi-e dor de zâmbetul tău.


Azi m-am plimbat absentă pe strada în care cândva mergeam spre tine cu atâtea visuri. N-am mai visat. M-am pierdut printre chipurile trecătorilor grăbiţi şi tot ce voiam era să fiu acasă, sub pătura portocalie. E frig şi iarna bate la uşă. E frig ca dracu şi în aer miroase a sfârşit. Şi-a noi începuturi.








Deşi eşti absent acum, ţi-ai lăsat prezenţa în toate locurile prin care am fost şi eram plină de tine. Şi-n toate anotimpurile în care te-am purtat şi au devenit ale noastre. O parte din tine a rămas acolo, pentru totdeauna, printre rânduri şterse de timp şi nopţi albe şi fum, în nostalgia primăverii, în serile toride de vară, în clipa în care m-ai luat de mână, în curtea cufundată-n beznă; în dimineaţă în care pentru o clipă am crezut că plouă deşi afară era soare. Căci totul era atât de gri. În seara în care te-am privit mult de la capătul celălalt al mesei şi-am vrut să iau acea clipă cu mine. În gustul de vin roşu şi mirosul de lemn şi pereţi vechi de teatru, în lumina obscură, în zâmbetul tău pe care l-am purtat peste tot, 
în exaltarea timidă a inimii, în ecoul de pe coridoarele goale,
în toate,
în toate ţi-ai lăsat amprenta. În frunzele toamnei purtate de vânt pe care păşeam adesea, aşteptând zile care n-au mai venit. În teii scuturaţi de ploi pe străzile în care alergam spre tine. În clipele noastre, risipindu-se.
Şi risipa asta nu mai are margini.

Sunt liniştită acum. E un fel de pace sufletească ce numai un lucru pierdut ţi-o poate da. Căci nu-l mai poţi pierde. Mi-e inima pregătită să tresară din nou pe drumuri care mă aşteaptă să vin.

Nici amintirea nu te mai păstrează. De-aş vrea să-ţi cânt m-aş poticni afon. Ai fost o nebunie şi o rază. Rămâi un număr vechi de telefon.

M-am trezit într-o zi. Şi mi-am dat seama că tu, V., care îmi apăreai în vise, care îmi bântuiai gândurile şi cele mai intense obsesii, care mă motivai să încep o nouă zi şi mă făceai să zâmbesc doar prin simpla ta amintire, despre care scriam pagini întregi, strigând dorul meu covârşitor, cu mâinile tremurând, ai dispărut. Nu te-am mai găsit nicăieri. Te-am căutat speriată peste tot, în momentele pe care le-am avut, în locurile în care ţi-ai lăsat amprentele, în gesturile mele, în exaltarea timidă a inimii, în conversaţii şi momente pe care le credeam eterne, în întunericul trecutului, în mine. Te-am căutat pe strada noastră, unde timpul s-a oprit în loc şi s-a scris povestea, acel moment neverosimil în care simţi că nu contează dacă mâine nu va mai veni, tu eşti etern. Căci ai trăit. Dar pe strada aia, într-o zi oarecare, s-a aşternut praful. Şi timpul a măturat tot, sentimente şi poveşti pe care le credeam cândva nemuritoare. Cel pe care-l scriam, cel pe care-l pictam, cel pe care-l cântam şi-l trăiam, nu mai e.

Mi-am dat seama că nici amintirile n-au fost ale noastre. Că au fost doar ale mele, eu le-am creat, eu le-am dat viaţă, eu le-am trăit. Şi s-au stins brusc când m-am trezit din vis.
...Acum amintiri nu mai sunt. Nu mai exişti. Nici cântec nu mai e. A devenit ecou. A rămas doar o adresă uitată. Un trăsnet şi-un cer topit, urmat de-o linişte asurzitoare, acea linişte în care toate au încetat să se mai zbată. Doar o amintire înceţoşată şi nebuloasă, pe care am trăit-o parcă acum două vieţi, atât de departe îmi e astăzi.

M-am trezit într-o zi. Şi nu te-am mai găsit. Ai dispărut din mine. Şi-mi pare rău, cumva, ca după un prieten vechi, simt că o parte fragilă şi naivă din mine a plecat cu tine pentru totdeauna.

Dar, treptat, vei simţi Că fiorul trecu Şi vei avea să le-arăţi Că-n poeme eşti tu .

E ultima dată când mai scriu despre tine. Ce ciudat, A.
Alexandru. Ce ciudată e lumea atunci când te trezeşti din vis. Cât de lipsită de culoare şi de strălucire, cât de placidă, cât de sufocantă! Aşa m-am simţit eu azi-noapte, în timp ce te fixam cu privirea şi un străin îmi zâmbea. Şi nu mă mai ştiam nici pe mine, cea de anul trecut, cea parcă din alte vremuri, care tresărea atunci când te apropiai de ea, care tremura la propriu. Cine era fata aia? Şi unde a dispărut? Probabil în locul în care se sting toate trăirile, prea fragile şi efemere pentru a putea dăinui în timp.

Am simţit cum mă sufoc la propriu în timp ce-mi pasai jointul şi amintiri recurente se derulau în faţa mea, ca într-un film prost. În ele erau doi oameni total diferiţi de cei care stăteau acum faţă în faţă, făcând parcă pentru prima oară cunoştinţă. M-am speriat de tripul ăsta ciudat şi m-am compătimit. Ne-am compătimit. Nu mai aveai nicio putere asupra mea. Iar eu nu mai încercam să te fac să mă simţi, să-ţi rămân cumva. Şi lipsa asta de emoţie mă apăsa la propriu.
Nici măcar nu ne-am schimbat. Eram aceeaşi eu, admirându-ţi inteligenţa şi nebunia, doar că fără sentimente, adică rece. Erai acelaşi tu, fumat şi relaxat, nerăbdător să mă bagi în pat şi să plec. Erau alţi pereţi înnegriţi de fum, alt balcon, aceleaşi beri băute şi conversaţii filosofice în noapte, erai tu, cu acelaşi râs bolnav şi meschin, căutând mereu altceva ca să te simţi viu, eram tot eu, cu obsesiile şi naivităţile mele, căutând să iubesc, dar totul îmi părea schimbat, ca şi cum tot ce am avut noi împreună n-a fost decât un vis din care m-am trezit.




















Ce ciudat îţi par oamenii atunci când sentimentele pentru ei se sting. Îi vezi pentru prima dată cu adevărat, fără să mai deformezi realitatea, abia atunci îi cunoşti. Abia atunci îi simţi. Pentru că n-o mai faci prin prisma trăirilor tale, nu-i mai creezi tu, îi laşi pe ei să ţi se dezvăluie. Nu-ţi mai proiectezi toate visele şi aşteptările în ei, nu-ţi mai faci filme, nu mai vezi doar ce vrei să vezi, şi la naiba, atât de tristă îţi pare lumea atunci când te loveşti de realitate. Simţi că ai pierdut o parte din tine, o parte pe care o credeai eternă.
Ai fost ca un trip, A. Ca un vis ciudat şi înceţoşat, un univers total paralel, de care m-am legat cu disperare ca să simt că trăiesc. Te-am creat în atâtea feluri, un personaj efemer din scrierile mele, de care aveam nevoie pentru a-mi întregi esenţa. 
Dar nu mai eşti. 
Nici eu nu mai sunt. 
Nebunii ăia doi, care pierdeau nopţi în haos, au rămas în nişte rânduri şterse de timp. Nu-i mai găsesc acum. I-am trăit cândva, prin patru anotimpuri în care am simţit că vibrez, şi au dispărut o dată cu sentimentele mele.