but fake happiness is still the worst sadness

   
oamenii dragi, focul de pâlpâie în sobă, amintiri şi poveşti vechi depănate la un pahar de vin roşu, încăperile şi traiul modest, aerul rece, sentimentul că sunt undeva departe, la adăpost de lumea prea mare şi străină, m-au liniştit. îmi induc o pace sufletească ce numai aici o pot avea.
iubesc aceste locuri, îmi sunt adânc impregnate în suflet şi pentru totdeauna.

bunica mea s-a uitat la mine cum fumez şi mi-a spus: ,,te simţi singură. fumezi atât de mult pentru că te simţi singură şi dată la o parte." 
aproape mi-a venit să plâng când am auzit aceste cuvinte atât de înţelepte ale unei femei batrâne, trecute prin viaţă, simplă, modestă şi atât de deşteaptă. i-au fost de ajuns doar câteva minute ca să mă citească, să vadă dincolo de zâmbetul meu sec şi fals, dincolo de râsetele mele goale şi triste. a reuşit să vadă ce alţii n-au reuşit în ani de zile. 
oamenii simpli sunt cei mai frumoşi.

îmi iubesc bunicile. le iubesc din suflet, le iubesc până la lacrimi cu atât mai mult cu cât ştiu că într-o zi nu le voi mai vedea.. şi-o parte din mine va pleca o dată cu ele. 
pe chipul lor bătut de muncă şi de timp, se citeşte o distincţie sufletească şi-o strălucire demnă ce nicăieri n-am mai văzut-o. ca şi cum sufletul rămâne mereu tânăr. ochii lor adânci şi obosiţi au văzut atâtea lucruri, atâtea poveşti, păstrează atâtea secrete, prin faţa lor a trecut o întreagă viaţă.



singurătatea e cea mai grea boală. acum ştiu. oboseala mea fizică vine din interior.. pentru că sunt obosită psihic, sufleteşte şi tot ce vreau e să închid ochii şi să nu mai ştiu.
nu sufăr de depresie. depresia e o boală a minţii. eu sufăr de o boală a sufletului ce nu se poate consola, nici vindeca. care a încetat demult să mai trăiască, să mai vrea, să se mai bucure, să mai tresară. ce pot să-i fac eu sufletului demult adormit? cum să-l trezesc la viaţă? cum să-i explic că viaţa e scurtă şi că merită trăită oricum, oricând? doarme de atâta timp.. ofilit, acoperit de iarna ce-a dăinuit mereu asupra lui. 





cine ar putea înţelege ce e cu mine? de ce m-am distrus? de ce mi-e greu să-mi construiesc un viitor?
nu sufăr de depresie. sunt eu.. mereu am fost eu problema.
felul în care sunt construită şi plămădită, un suflet dificil şi trist, care nici măcar el nu se poate înţelege şi nu-şi poate găsi locul şi liniştea. nu există leac pentru mine. nici măcar dragostea.

mereu am ştiut. chiar dacă într-o zi îmi voi găsi liniştea şi alinarea lângă cineva, chiar dacă voi iubi din nou, nu va fi niciodată de ajuns. nimeni niciodată, nu va putea să mă completeze în aşa fel încât să fiu cu adevărat întreagă. mereu va exista o distanţă între mine şi celălalt. nimeni nu-mi va pătrunde sufletul, nu în viaţa asta.
acel gol, prăpaste uriaşă va exista mereu între mine şi viaţă.

Never an absolution

   
noaptea trecută te-am visat. te-am văzut, te-am simţit. îmi zâmbeai ca şi cum timpul se oprise în loc. 
e ciudat cum visăm după atâţia ani, oameni care nu mai fac demult parte din viaţa noastră, oameni cu care suntem acum străini, oameni care au luat-o pe alt drum.

e o dimineaţă rece de decembrie. e frig şi ceaţă. îmi beau cafeaua rece şi amară şi mă uit la casele monotone şi fără viaţă ce se întrezăresc prin geamurile mari din camera mea. îmi aprind o ţigară şi-mi amintesc de cuvintele bunicii mele: ,,fumezi atât de mult pentru că te simţi singură. eu te văd. te simţi dată la o parte şi singură..singură.."
aerul rece mă trezeşte la viaţă, iar fumul se ridică molcom printre cafea şi scrisori dintr-un trecut îndepărtat.. şi visele mele.
sufletul meu e resemnat şi tăcut. s-a aşternut liniştea peste el. ca acele nopţi de iarnă.. cutremurător de liniştite, reci, cu întinsul alb şi strălucitor ce acoperă tot şi luminează noaptea fatidică.




"Se întâmplă uneori să te îndrăgosteşti. totul începe cu un ,,bună". timpul trece şi începi să-l iubeşti. nu mai poţi concepe viaţa fără el. tot ce-a fost înainte parcă a fost un vis nebulos. acum nu mai există viitor fără el. te trezeşti dimineaţa alături de el, până şi sunetul mesajelor sună a el.. şi te face să tresari. eşti fericită, plictisită sau în agonie. îţi trăieşti melodramele şi incertitudinile tale.. dorurile tale, dar totul e mai bine alături de el. dar se întâmplă uneori ca el să dispară într-o simplă zi, obişnuită ca celelalte.. o singură zi ce schimbă tot. uneori chiar cursul destinului tău. eşti mutilată, prăbuşită total. abia te mai poţi mişca. trece o zi, o lună, două, un an, trei, zece, speranţa începe să moară încet. te obişnuieşti să trăieşti fără el. apoi apare altcineva. acum e altul în sufletul tău. şi uiţi.. şi altul, şi altul... şi niciodată nu vei mai fi la fel. căci o parte din tine moare. 
august 2012"

"ţi-am promis că voi fi mereu lângă tine, chiar şi atunci când nu voi mai fi. chiar şi atunci când nu mă vei mai putea vedea, orbit de nimiciţia vieţii şi de timpul ce trece cumplit, ducând cu el tot. orbit de alte zâmbete şi de alte minciuni. nu pot să te las. nu încă.. sufletul meu nu vrea. mândria mea.. covârşitoarea mea mândrie, a rămas mută din clipa în care am început să te iubesc.




"te am în vise şi-n amintiri. nu fizic, dar atât de prezent aici. până şi-n rândurile pe care ţi le scriu în noaptea asta în care vântul şi zăpada bat în geam. nu-mi vei putea lua niciodată aceste trăiri. prefer să mor acum în braţele tale, atât de obosită de dragostea asta.. decât să trăiesc o viaţă lipsită de iubire, monotonă, mediocră. 
când te-am văzut cu ea, ceva s-a schimbat irevocabil. m-am convins. tot ce iubesc e doar o clipă, o efemeritate, o deziluzie.. un răsărit sau un zâmbet. o clipă magică suspendată în eternitate. nu am putut uita niciodată o persoană pentru că fiecare e altcătuită din detalii unice pe care nu le poţi înlocui. nu te voi uita nici pe tine, dragul meu. felul în care ochii tăi căprui verzi priveau pierduţi uneori sau felul în care zâmbeai. felul în care mă priveai dimineaţa, vocea ta, pasiunile tale nebuneşti neînţelese de mine, dar dragi. curajul tău, orgoliul tău imens şi slăbiciunile tale. până şi felul în care ţipai la mine şi ne certam, acum îmi sunt dragi şi îmi lipsesc. nu le voi uita.




vei avea mereu un loc aici. ce e trecut, rămâne undeva în visele tale, în universul tău şi-n toată fiinţa ta. tot ce ai trăit, rămâne veşnic.
îmi iau rămas bun, dulcele meu amar. sunt obosită, iar toţi aceşti ani alergând după o iluzie, m-au învins. sunt frântă. poate o altă dragoste m-ar fi salvat. de ce n-a mai venit? 
voi veghea mereu asupra ta, undeva, aici de departe. îţi promit.
ianuarie 2013"

les enfants du paradis

noaptea de 7 decembrie 2014. frig. vin roşu. fum. plouă mărunt şi trist. a încetat să-mi mai pese.

seamănă cu o fericire tristă sau mai bine spus: resemnare. zâmbet devenit tăcere.
înfrângere. da. destinul şi soarta vitregă m-au învins. nu mai am puteri. s-au consumat toate. nu mai am nici măcar puterea de a mai vrea.

sunt obosită... iar sufletul meu abia mai are glas.

e 5:03. afară încă plouă şi fumez ultima ţigară. mă simt eliberată de nu ştiu ce povară ce mi-a îngreunat paşii.. 

am decis.
voi fi iubită. e mai uşor. voi fi iubită pentru prima oară în viaţa mea.. de cea mai minunată persoană din lume, din univers. trebuie să mai aştept... încă puţin. simt.. ceva din mine îmi spune cu toată fiinţa că întunericul în care rătăcesc de atâta timp, se va sfârşi.. şi că ploaia se va opri. că mă aşteaptă ceva cu adevărat mare.. acel ceva cu care te întâlneşti o singură dată în viaţă.. şi pe care deşi îl pierzi, va rămâne mereu. şi dacă nu... atunci voi ştii sigur că nu merit. nu în viaţa asta.

bouder la vie

a te refugia în singurătate şi în scris, la vârsta mea, înseamnă a te supăra pe viaţă. am uitat de mult ce înseamnă să trăieşti, ce înseamnă să tresari şi să zâmbeşti însufleţit şi cu inima bătând tare, pe drumul lung spre el.

am uitat să-mi fie dor, să ţip, să plâng, să simt.

m-am afundat în noapte, iar iarna e cea mai potrivită pentru sufletul meu. a pus gheaţă pe inima mea pentru totdeauna.

cât aş vrea să aud cum gândurile mele răsună ca un ecou al gândurilor tale.. dar eşti departe şi ne desparte veşnicia. e iarnă şi e frig, iar fericirii îi sunt străină.

ce caut eu aici? ce capriciu ciudat al sorţii m-a adus aici? ce maladie incurabilă a distrus şi ultima parte vie din mine?

vei fi mereu aici.. până când inima mea va înceta să bată.

make things happen

5:34 a.m

am crezut atâta timp că dacă scriu despre oameni pe care i-am iubit, strigându-mi dorul meu mistuitor, îi voi putea păstra mereu aici, nemuritori.. în ciuda timpului, în ciuda tuturor lucrurilor. n-am ştiut că ei se vor pierde printre rânduri şi prin toamne târzii.. şi că într-un final vor rămâne doar umbra a celor care au fost. 

am crezut că dacă voi dormi lângă ei, dacă mă vor ţine în braţele lor şi le voi putea auzi bătăile inimii, dacă mă vor ţine de mână şi mă vor strânge la piept.. clipa aceea va rămâne suspendată în eternitate. n-am ştiut că ei vor pleca, că eu voi pleca, că toţi ne cărăm.

am crezut că dacă mai am lacrimi, înseamnă că nu i-am uitat. n-am ştiut ca ei erau de mult pierduţi în uitare.. că iubirea mea era stinsă precum stelele căzătoare ce pâlpâiesc pentru o clipă.. şi care apoi se sting.. rămânând doar strălucirea în urma lor, o iluzie.. căci ele nu mai există de mult.

am crezut că dacă voi rămâne lângă ei chiar şi atunci când mă alungă, neclintită din loc, răspunzând la răceală cu iubire, urmându-i speriată şi tăcută... ei se vor întoarce într-o zi cu privirea spre mine. n-am ştiut că oamenii care nu te iubesc, nu-ţi vor aprecia niciodată valenţele sufleteşti decât calculat, rece.. ceea ce e egal cu zero.

n-am ştiut că iubirea dintre doi oameni nu e niciodată egală.

am crezut că dacă voi purta cu mine amintirea acelei poveşti unice, neverosimile, care m-a ridicat la cer şi-apoi m-a aruncat în cel mai cumplit neant.. inima mea nu va înceta niciodată să bată. n-am ştiut că timpul ia cu el tot şi că oricât te-ai împotrivi, oricât te-ai lupta cu el, totul se va sfârşi într-o zi.

...n-am ştiut că oamenii sunt atât de trecători prin vieţile noastre.. că dispar chiar dinainte de-aţi da seama că au plecat.. definitiv din lumea ta.

If you could read my mind, you'd be in tears

cum ar putea cineva să poarte în suflet atâta timp o iubire moartă?

am aflat că n-ai existat niciodată, dor. 

ai fost doar în închipuirea mea de copil naiv, ce nu cunoştea cu adevărat viaţa, oamenii.
te-am căutat atâta timp în fiecare lucru pe care îl făceam, în fiecare ochi sţrăin, pe fiecare drum pe care am mers, fără să ştiu că tu n-ai fost niciodată.

nu mai pot să-mi amintesc frumos de tine, aşa cum ţi-am promis o dată, dor..

trecutul şi-a găsit măsura în prezent.

cinci ani.. cinci ani te-am iubit. 

amintirea ta mi-a fost culcuş şi adăpost în anii ăştia reci ce-au trecut, punând gheaţă pe inima mea. 

erai singura mea salvare, alinare..tu dădeai sens vieţii mele mediocre.

n-ai ştiut niciodată ce ai însemnat pentru mine?

pentru tine am scris pagini întregi în nopţi friguroase şi-n dimineţi cenuşii. prin tine i-am dat viaţă lui aimee. ţi-am dedicat poveşti nemuritoare. au şi plâns oameni şi-au vrut şi ei o poveste ca a lui aimee şi dor, oricât de scurtă şi neverosimilă a fost.

an după an, toamnă după toamnă, te-am purtat cu mine, mereu aici.. în cel mai ascuns loc din sufletul meu fragil. şi-n fiecare iarnă am aşteptat pe cineva ca să mă încălzească cum o făceai tu, dar n-a mai venit..

tu întruchipai vremurile de când eram copil, prima iubire, prima oara când inima mea a tresărit.

când mă simţeam singură, când toţi din jurul meu plecau, când se făcea linişte.. închideam ochii şi tu erai lângă mine, dându-mi putere..

destinul şi-a spuns cuvântul. după atâţia ani, s-a făcut lumină. 

când am aflat teribila veste, n-am putut simţi nimic. m-am surprins şi pe mine. am fost rece, de piatră, o statuie tristă. ca şi cum aş fi ştiut de-o veşnicie. la fel cum tu odinioară m-ai întâmpinat fără viaţă în faţa liceului, în ultima noastră zi.

e ultima oară când îţi scriu. 

îmi iau rămas bun, dor.

te-am lăsat să pleci definitiv din lumea mea... chiar dacă ştiu că tu plecaseşi de mult.

no one can save you from yourself

timpul trece.. fără să ţină cont de tine, că rămâi în urmă. 

sunt singură de mulţi ani. mi-am creeat ziduri imense ca dragostea să nu mă mai ajungă. am urât-o şi-am detestat-o teribil. am alungat-o şi-am ţipat la ea să nu se mai întoarcă.. căci a fost singura care mi-a făcut inima să vibreze şi tot singura care a ucis-o.

am avut şi eu parte de iubire, cândva. o singură dată. eram doar un copil. am crezut că o merit şi că-mi aparţine. am crezut că nu va pleca niciodată, că e imposibil să plece.. n-am apreciat-o şi i-am râs în faţă, sfidătoare şi mândră.

şi-a plecat într-un târziu, înstrăinată. fără să-mi spună, fără să mă anunţe, fără să mă înveţe cum să trăiesc fără ea.

apoi m-am hrănit cu trecutul. el mi-a fost leagăn, el mi-a fost culcuş.

n-am ştiut că mă voi stinge încet. n-am ştiut cât de cumplită şi ucigătoare e singurătatea.. n-am ştiut că fără ea viaţa e lipsită de sens, searbăđă, rece, pustie. 

n-am ştiut... 

chiar dacă trăim o viaţă în care nu ştim ce este iubirea, pentru doar câteva clipe de fericire, viaţa e vrednică de a fi trăită.

după atâţia ani, sunt tot aici, singură, rece, mai bătrână şi mai lipsită de viaţă, aşteptând lucruri ce nu vor mai veni niciodată. 

după atâţia ani, nu mai ştiu ce este iubirea, îmi pare doar o poveste născocită, un vis nebulos. am uitat-o complet. nici dacă ar trece prin faţa mea, n-aş mai recunoaşte-o.

And it's hard to hold a candle in the cold November rain

atunci când eşti deznădăjduit şi simţi că totul se prăbuşeşte, uită-te în jurul tău.

dacă cineva te iubeşte, ai încă speranţă. 

dacă poţi să iubeşti, ai încă speranţă.

dacă poţi să faci un bine, ai încă speranţă. dacă poţi să faci pe cineva să zâmbească chiar şi atunci când sufletul îi plânge, ai încă speranţă. 

dacă crezi în ceva, orice ar fi el, ai încă speranţă.

dacă te poţi bucura de razele soarelui şi de noua zi care vine, ai încă speranţă.

dacă poţi să ierţi, ai încă speranţă.

dacă poţi să mai plângi, ai încă speranţă.

dacă poţi să visezi şi să te bucuri de fiecare anotimp, de fiecare cafea, de fiecare ploaie, de fiecare zâmbet oferit de un copil, ai încă speranţă.

dacă poţi să le spui celor pe care îi iubeşti cât de mult înseamnă pentru tine, ai încă speranţă.

dacă ai jumătate din toate acestea, nu e totul pierdut.

pe lume există oameni care nu mai au nici măcar atât.

digale

nu fac literatură.

Îţi scriu Ţie.

sper să mă auzi şi sper să-mi poţi răspunde într-un fel sau altul, cândva..

de ce nu l-am putut uita niciodată pe dor? de ce încă sunt zile când lacrimilie îmi inundă ochii şi zâmbesc trist şi-mi vine să urlu, amintindu-mi de el? 

au trecut 5 ani..şi încă îl simt. când închid ochii amintirile se derulează ca şi cum ar fi fost ieri.. 

e el.. cel de atunci..cu ochi cuminţi şi zâmbet de copil, în hanoracul bleu. sunt frunzele toamnei şi întinsul vast al iernii. e primăvara cu el de mână. e sufletul meu ce tresărea când îl vedea. sunt leagănele şi părculeţul nostru plin de copii.. aşa cum era odinioară.

copiii ăia nu mai există. au trecut anii şi am trecut şi noi. iubirea mea e ofilită. dar după atâţia ani încă zâmbesc cu lacrimi în ochi când îmi amintesc.

ştiu că va rămâne mereu aici, în sufletul meu.. şi că mă va încălzi în iernile furtunoase ce vor mai veni.

Singurătate, nu credeam c-am să te mai văđ vreodată

a venit toamna în bucureşti. străzile sunt plouate şi calc pe covorul de frunze veştejite. oamenii sunt mai grăbiţi şi mai trişti, iar noaptea vine mai repede. o frunză cade moartă în faţa mea şi-mi aminteşte de mine.

nu mai am timp să mă bucur şi să visez, cum o făceam în alte toamne târzii. mă trezesc când încă e noapte şi frig, îmi beau cafeaua amară, mă îmbrac şi mă duc la facultate. fac aceleaşi lucruri cotidiene în fiecare zi şi mă mai trezesc uneori zâmbind cu lacrimi în ochi la câte o pereche de oameni fericiţi.

pe drum spre casă, când mă simt mai singură ca oricând, închid ochii obosită şi mi-amintesc că de mult, într-o altă viaţă parcă, am fost şi eu fericită. uneori mă uit la câte un străin şi mă abţin să nu-i vorbesc şi să-i sar în braţe, să ţip cât de singură sunt. apoi revin la realitate, gândindu-mă cât de stupidă sunt.

...acum s-a făcut linişte şi s-a aşezat toamna de mulţi ani în sufletul meu.

şi-atunci îmi amintesc de tine, dor. şi că au trecut atâtea ierni în care n-a mai avut cine să mă încălzească, cine să mă ţină de mână şi să-mi zâmbească cuminte.

dar acum ştiu că tu ai fost mereu aici. în fiecare clipă din viaţa mea, pe fiecare drum pe care am rătăcit, în fiecare toamnă şi-n fiecare moment în care m-am simţit singură pe lume. ai fost mereu aici.. 
n-ai plecat niciodată.

.

I wonder if he lies awake at night missing me the way I miss him

uneori când rămân singură, un gând îmi face sufletul gol să tresară.

poate că viaţa nu e atât de tristă şi deşartă cum o văd eu. poate că există o uşă de evadare din întunericul în care rătăcesc.

şi-atunci zâmbesc.

poate că acolo, undeva departe de mine, se află un el. un el care mă va ţine de mână şi va avea grijă să nu mă împiedic şi să traversez strada în siguranţă. un el care mă va visa, îmi va duce dorul în lipsa mea, îi va plânge sufletul când plec, se va agita când sunt rece. un el care mă va aştepta să ies de la ore emoţionat vizibil de prezenţa mea. un el care mă va încălzi în iernile friguroase şi mă va lăsa să-mi cufund capul în haina lui.. să uit de frig şi de toate. pentru că el e primăvara mea.

un el pentru care voi fi cea mai specială fată, pentru care voi avea mereu un loc în sufletul lui. un el care mă va conduce până acasă şi mă va aştepta în frig cu un trandafir. un el care o să-mi iubească nebuniile şi felul meu ciudat de a fi. un el care mă va lăsa să ţip când am nervi, să râd zgomotos în împrejurări nepotrivite, să fiu copil.. un el care mă va face să zâmbesc când sufletul meu plânge.

un el spre care să fug atunci când vreau acasă.

someday...

uneori închid ochii şi te simt.  pentru o clipă eşti aici, în faţa mea şi-mi zâmbeşti cuminte.
eşti atât de real.

te regăsesc uneori în toamne târzii, în trecători grăbiţi, pe străzi plouate şi pustii. sunt simple zile, simple momente în care apari brusc dintr-un trecut îndepărtat şi inima mea începe din nou să bată.. apoi dispari şi e iar noapte şi frig.

...dar între noi au trecut anii şi s-a făcut linişte.





a trecut atâta timp de când nu te mai iubesc, dor..
te-am căutat peste tot, dar nu te-am mai găsit şi aflat nicăieri. cu lacrimi în ochi îţi scriu.
sufletul meu s-a ofilit uşor ca frunzele toamnei purtate de vânt. 
de azi o să trăiesc ca şi cum ziua de mâine nu mai există.

...dacă cândva, îţi vei aminti de mine, caută-mă. îţi va lua o clipă să mă chemi şi-mi va lua un secol să mă pot întoarce.

e o altă noapte rece de toamnă. stelele sunt cumplit de triste, iar aerul puternic de început de octombrie mă trezeşte la viaţă.

mi-e cald şi mi-am aprins o ţigară. îmi torn un pahar de vin roşu, am cearcăne adânci, iar mâinile îmi sunt îngrozitor de reci. în sufletul meu e pulbere. e bolnav şi imposibil de vindecat. nu mai pot să plâng. lacrimile îmi sunt îngropate în suflet şi tot acolo mor. zâmbesc stins şi ironic vieţii mele prăfuite. mi-e frică să-mi amintesc de tine.

am obosit. am alergat după iubire atâta timp, căutând-o în fiecare loc în care am fost, pe fiecare stradă pustie pe care am rătăcit, în fiecare zâmbet oferit de un străin, în fiecare cântec şi toamnă şi poveşti ce păreau nemuritoare. dar sufletul meu s-a obişnuit singur. am rămas doar cu amintiri vagi pe care le-am reînviat în fiecare zi, ca să-mi ţină de urât în nopţile reci. am fugit de lume şi de realitate, dorind libertate şi magie. am iubit fără discernământ şi fără noimă măşti în spatele cărora erau pietre. am sărutat fără rost şi-am ascultat cuvinte goale. am zăbovit în faţa unor uşi de mult închise, neştiind că în spatele lor nu există nimic. am strigat şi căutat fericirea pe străzi, noapte de noapte. am primit în sufletul meu oameni care apoi au plecat, călcându-l în picioare. mi-am abandonat visele crezând că mi-am pierdut dreptul să zbor. am auzit uneori ecoul fericirii, dar nu l-am putut ajunge.. aşa că m-am dat la o parte, lăsând pe altcineva să se înghesuie. căci aglomeraţia mă sufoca. 

am îmbrăţisat dureros şi amar statui şi himere triste. m-am încăpăţânat să rămân în locuri străine şi reci în care nu aveam loc şi să cerşesc iubirea la porţi închise şi ferestre străine.. aşteptând lucruri ce ştiam că nu vor mai veni niciodată. am fost abandonată la margine de drum, rătăcind şi căutând străini care să-mi arate drumul înapoi spre casă. m-am uitat mereu în urma mea şi-am cărat poveri şi iubiri moarte, nevrând ca să le uit.. căci au fost părţi din mine. am fost îmbrâncită şi căzută la pământ; toţi au plecat fără să mă ridice, luând cu ei încă o parte curată din mine. apoi m-am ridicat, am căzut iar. până când sufletul şi trupul meu a obosit. mi-am mascat zâmbetul rece şi insipit în indiferenţă, orgoliu, mândrie şi fericire. apoi am luat singurătatea şi trecutul de mână care mi-au fost atâta timp tovarăşi de drum..m-am dăruit lor ca o naivă, neştiind că la sfârşit e doar un hău şi ceaţă.. aşa mi-am pregătit sufletul pentru frigul ce va veni.. crezând că văpaia dinlăuntrul meu mă va încălzi.

mi-am trăit viaţa ca un simplu spectator ce priveşte timid o piesă de teatru, de undeva din spatele sălii, într-un colţ întunecat. am tresărit speriată când prima iubire mi-a zâmbit şi-am aplaudat întristată când a căzut cortina şi s-a făcut linişte. am aşteptat-o apoi, chiar dacă piesa se terminase de mult. de fapt, n-am putut să o uit şi să o alung niciodată căci ea a fost primăvara din sufletul meu. am închis ochii ca să-i păstrez imaginea o veşnicie şi-am înţeles că ea e aici, în sufletul meu. şi că cea mai intensă dragoste e aceea de la distanţă, în singurătate. apoi a venit iarna şi-am privit străină la celelalte piese efemere, pline de măşti şi cuvinte goale. unele m-au făcut să-mi deschid sufletul şi să le trăiesc poveştile pentru o clipă, dar erau doar nişte simple măşti. iar privirile lor se ascundeau de ale mele.

mi-am strigat bucuria şi durerea lumii întregi, pe foi albe, ca iubirile şi trăirile mele să devină nemuritoare.. neştiind că unii oameni s-au hrănit cu nefericirea mea. mi-am înnecat amarul în lacrimi reci, vin, străini şi nopţi albe. mi-am inventat povestea şi viaţa, căci am pierdut-o din clipa în care am renunţat să mai trăiesc.