dacă cândva, îţi vei aminti de mine, caută-mă.
îţi va lua o clipă să mă chemi şi-mi va lua un secol să mă pot întoarce.
m-am trezit dimineaţa şi nu te-am mai găsit aici, în sufletul meu. am deschis geamul, am respirat aerul rece de toamnă şi am avut acel sentiment de posibilitate, de un nou început. am încercat să te caut, m-am uitat în urmă speriată, dar nu te-am mai găsit nicăieri. nu mai exişti.
azi-noapte m-am întors în părculeţul meu drag, acoperit de frunzele toamnei.
era noapte. noapte de toamnă târzie în Bucureşti. era lună plină şi câteva stele pe cer. şi linişte..
felinarele luminau parcul printre crengile copacilor şi câte o frunză cădea moartă pe asfaltul rece.
în jurul meu era cumplit de gol.
m-am îndepărtat pentru o clipă de râsetele din jurul meu şi m-am dat în leagănul pentru copii; în acelaşi leagăn în care o copilă visa în urmă cu cinci ani. eram beată, drogată, în lumea mea tristă. în faţa mea s-a derulat acelaşi film dureros, scurt, dar atât de iubit de mine. printre lacrimi, am început să râd ca o nebună. tot ce mai rămăsese viu în mine plângea şi râdea, într-o dezlănţuire fără margini. imaginile din faţa mea se derulau ca într-un vis haotic, totul parcă amuţise în jurul meu.. sau poate ceva din mine. umbrele nopţii cu contururile ei nedesluşite, stelele de pe cer ce-mi luminau chipul, vântul ce-mi bătea în păr şi-mi usca lacrimile, un trecut nebulos ce lumina întunericul deplin. râsetele noastre de copii, alergând prin toamnă, acea seară, parcă dintr-o altă viaţă, în care te-ai aşezat în leagănul de lângă mine şi mi-ai zâmbit trist.
atâtea amintiri, atâtea trăiri şi zâmbete în acel loc pustiu acum, în care se aude doar noaptea şi vântul.
Mi-am făcut avânt şi leagănul a început să mă poarte spre stele..spre abisul acelor ani care au apus de multă vreme. O frunză a căzut moartă pe umărul meu. Cât semănam!
Mi-am aprins o ţigară şi-am început să mă arunc în derivă, să plutesc în voia vântului. Nu-mi mai simţeam picioarele, nici mâinile reci şi amorţite, zburam spre lumina dintre crengile copacilor, spre lună, spre tine, spre nicăieri. Am devenit una cu toamna, cu noaptea din parcul acesta gol, cu frunzele uscate ce-mi cădeau pe umeri şi pe păr..
cu eternitatea.
am închis ochii şi am privit cerul. a fost primul moment în care nu mi-am mai găsit ecoul în tine.
...amintirea ta s-a transformat în cenuşă, iar corpul meu, templul pe care l-ai profanat cu atâta uşurinţă va deveni morga plăcerilor tale, dorurilor tale.
pentru ce, dragul meu? ce rău ţi-am făcut? c-am fost naivă? că m-am aruncat cu ochii închişi din nou? naivitatea unei femei e cea mai frumoasă calitate pe care poate s-o aibă. e fragilitatea sufletului ei, nealterat de răutăţile lumii, care încă mai speră şi se încrede în oameni.
şi pentru ce, iubitule? pentru ce mi-ai dat sufletul? pe nimic. cum ai putea să dormi în locul în care eu îmi aşezam corpul năucit de săruturile tale? cum ai putea să stai pe hol cu lumina stinsă ştiind că acolo ne-am iubit?
...ai plecat odată cu vara. nu te vei mai găsi niciodată în scrierile mele, în lacrimile mele, în visele mele. nici măcar nu mă mai tem că n-am să te mai văd.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu