She isn't used to kindness anymore

Sunt unele clipe în care îţi dai seama că viaţa trece pe lângă tine şi că eşti un simplu spectator. Ai uitat să-ţi joci rolul principal pe scena propriului destin.

Azi mă simt ca şi cum toate sentimentele, toate trăirile, toate amintirile, tot ce-i umple inima unui om, s-au stins. Le-am pierdut pe undeva. Nu mai simt nimic. Mă complac în rutina şi deşertăciunea vieţii mele şi nu găsesc nicio strălucire, niciun sens, nicio clipă care să mă trezească, să mă facă să mă simt din nou vie. Sunt la fel de rece ca rândurile acestea, ca zăpada de afară, ca lacrimile mele ce se sting înainte de a ajunge pe obraji.
Toată viaţa mea am fost îndrăgostită. Acum sunt precum o frunză purtată de vânt spre nicăieri.

Sunt încătuşată în vicii şi-n laşităţi şi-n vise ce n-au mai ajuns niciodată la mine. Majoritatea oamenilor mă plictisesc, le văd toate defectele şi nu las pe nimeni să se apropie cu adevărat de mine. Iar cei care mă atrag cu adevărat, se află la o imensă distanţă şi prăpastie de mine şi de lumea mea.

Am obosit.

Nu ştiu când m-am retras, când am renunţat să mai trăiesc cu adevărat, să mai cred în oameni, în magie, în miracole.

Poate că problema am fost mereu eu.

Poate că am fost prea dezamăgită, poate că am avut pe lângă mine numai măşti cu zâmbete perverse pe care le numeam: prieteni.

Poate că am avut aşteptări prea mari, poate că am crezut că mă salvez de mine însămi prin alţii, poate că am dat mai mult decât mi s-a oferit, închizând ochii. 

Poate că am deschis uşa spre sufletul meu unor străini ce au venit şi au plecat când au avut ei chef şi care m-au lăsat apoi zăbovind în faţa unor uşi închise, mult timp. 
Poate că am făcut multe tâmpenii de care nu sunt mândră, savurându-mi propria decădere.

Poate că am crezut minciuni doar pentru că voiam să le cred, poate că m-am agăţat de oameni, iubindu-i necondiţionat şi prostesc. 

Poate că am fost naivă căci mereu am sperat că lumea pe care o văd eu se află şi-n ochii lor. 

Poate că m-am retras în trecut, neştiind cum să trăiesc fără acele trăiri. Am refuzat să le dau drumul, simţeam că mă înşel pe mine însămi. 

Şi poate că nu am dat de oameni care să fie pe aceeaşi lungime de undă cu mine, poate că toată viaţa mea am dat numai de oameni nepotriviţi. Atât de diferiţi de firea mea, de sufletul meu, de valorile şi credinţele mele.
Şi poate că cei din trecutul meu nu merită nici măcar să-mi amintesc numele lor.

Dar despre asta este viaţa. Despre întâmplări, despre oameni nepotriviţi, despre clipe magice, despre renunţări şi obstacole.

E adevărat, inima mi-a tresărit, când întâmplător, cineva mi-a captat sufletul pentru totdeauna. Dar a durat doar o clipă. Necunoscutul şi misterul nu m-au rănit niciodată. Doar acele clipe fugitive, din întreaga mea viaţa, au rămas neatinse în sufletul meu.

Things change, people change.

Uneori vezi cum totul se duce. Priveşti detaşată cum lumea ta se prăbuşeşte încet, dar sigur. Priveşti, zâmbind ironic, cum cerul îţi cade în cap, cum toate percepţiile tale asupra lumii, asupra oamenilor, asupra ta, se năruie.


Îţi vezi visele cum trec pe lângă tine, cum le întinzi mâna şi cum le scapi printre degete. Îţi vezi trecutul cum te urmăreşte, cum revine sub altă formă, precum o fantomă ce nu şi-a găsit liniştea. Îi vezi pe oamenii din trecut, pe care i-ai iubit cândva, pentru care ţi-a tresărit inima, trecând pe lângă lumea ta, străini.






Te priveşti pe tine în oglinda jegoasă, în suflet şi râzi cât de naivă eşti. Poate că vei rămâne naivă toată viaţa.

Îţi aminteşti de prima iubire pe care n-ai putut s-o uiţi niciodată. Apoi realizezi că ea a fost pragul dincolo de care ne lăsăm în urmă copilăria. Şi că lumea nu va mai fi niciodată la fel.
Îţi cauţi prin suflet toate trăirile, toate sentimentele, toate dorurile şi amintirile dragi, le dezgropi şi-ţi dai seama că nu există. Nu doar că le-ai pierdut, dar n-au existat niciodată.

Ai plâns toată viaţa după himere. Trandafirii s-au ofilit, a venit iarna şi-n inima ta s-a aşezat gheaţa.








E linişte. Toată viaţa e o continuă tăcere. Sunt doar evenimente care-ţi schimbă viaţa, doar clipe magice suspendate în timp, apoi e doar linişte. Acea linişte când ploaia se opreşte, când vântul încetează să mai bată şi cerul se aprinde.

Fiecare tresărire a inimii, fiecare clipă de dor şi de emoţie poartă cu ea un chip.


Azi eram în 306. M-am aşezat pe scaun şi-n mulţimea de oameni, un chip familiar mi-a făcut inima să-mi sară din piept. Semăna atât de bine cu tine! 
Am făcut câţiva paşi spre tine, sperând că vei întoarce capul şi-mi vei vedea ochii speriaţi. Chiar în clipa în care am ajuns în dreptul tău, cu inima batându-mi tare, cu chipul palid, cu picioarele tremurând, printre mulţimea de oameni, te-ai întors şi m-ai privit. 
Nu erai tu.





Atât de vulgară mi s-a părut acea privire, acel chip!
Totuşi, semăna izbitor cu tine din profil.
Poate că mintea îmi joacă feste, poate că încă sunt plină de tine, poate că ochii mei încă te caută prin mulţime, sperând că te vor revedea într-o zi.

Eşti departe, pierdut într-un trecut nebulos, de abia mai ştiu că exişti, dar inima mea încă tresare când printre oameni, sufletul meu te caută în fiecare chip.

Jamais, jamais je ne t'oublierai.

 Viaţa e frumoasă cu toate încercările ei. Cu toate nedreptăţile, tristeţile şi nenorocirile, ea rămâne totuşi frumoasă, ascunzându-şi farmecul în negura timpului.

Când eşti tânăr, ai impresia că viaţa e veşnică, că e un şir lung de evenimente şi că ai tot drumul înainte, dar adevărul este că viaţa e cu adevărat scurtă. Nu realizezi decât la sfârşit, când te uiţi în urmă şi-ţi dai seama că toate au trecut. Cât am mai vrea atunci încă o viaţă!

Uneori, rămânem captivi în trecut, visăm, aşteptăm şi suferim după himere căci a nu-ţi trăi prezentul e ca şi cum ai fi murit de mult. 
Nu trăieşte nimeni pentru tine, în locul tău, nu simte nimeni ceea ce simţi tu, ai o singură viaţă, preţuieşte-o, e o minune!










Fiecare om are povestea lui, poverile lui de purtat, fiecare om are un drum, are propria călătorie de urmat.
Ieşi pe stradă şi priveşte trecătorii, deschide-ţi geamul în fiecare dimineaţă şi respiră aerul curat, ascultă sunetul lumii, al naturii, al oamenilor treziţi la viaţă. Respiră aerul rece dintr-o dimineaţă de iarnă în care a venit îngheţul. Auzi sunetul iernii, chiar dacă nu bate vântul? 
Vei observa că în fiecare zi se întâmplă miracole.

Preţuieşte-i pe cei dragi în fiecare minut, ascultă-i, îmbrăţişează-i de fiecare dată când pleacă căci s-ar putea să fie ultima oară când îi mai vezi. Nu-ţi garantează nimeni ziua de mâine. La fel şi tu, trăieşte-ţi fiecare clipă şi bucură-te de darul pe care l-ai primit: viaţa.

Nu judeca, nu te grăbi să critici sau să deteşti pe cineva, neputând ierta, mai târziu îţi vei da seama că doi oameni privesc în aceeaşi direcţie şi pot vedea lucruri complet diferite.


Învaţă să iubeşti căci iubirea este cea mai mare lecţie care ne este dată. Nu zăbovi în faţa unor uşi închise, nu-ţi pierde timpul, anii şi vitalitatea pentru oameni înstrăinaţi de tine. Căci ei te învaţă doar ce înseamnă să renunţi şi să pleci mai departe, căutându-te. Tot ce va rămâne dintr-o iubire ratată vor fi doar nişte paşi pierduţi în goana lor spre nicăieri. Ecoul vocii lui se va stinge şi vor rămâne doar poveştile.






De abia la ultima suflare vei realiza că toate lucrurile au un sens şi că oamenii pierduţi nu şi-au avut locul în lumea ta, n-au putut să te încălzească în viscolul anilor ce-au trecut.

Dar iubeşte. Iubeşte  dimineţile, iubeşte asfinţitul, zâmbetele de copii, florile, cântecele, ploaia, frigul, ecoul munţilor, dansul copacilor, cărţile şi fiecare clipă magică care te smulge pentru un moment din realitate. 

Iubeşte simple clipe, când sufletul ţi-e învăluit în pace, când oamenii dragi sunt lângă tine, zâmbindu-ţi, certându-te, n-are importanţă. Iubeşte fiecare mister şi lucru învăţat, toate zilele, toate drumurile străbătute, toţi oamenii întâlniţi în calea ta, toate evenimentele te definesc, te construiesc, te conturează. Te duc acolo unde trebuie să ajungi. Cât mai aproape de tine, de fiinţa ta aflată la răscruce de drum. Ascultă-ţi fiecare bătaie a inimii. Ea îţi şopteşte ce mintea îţi ascunde.


La sfârşit, vei rămâne doar cu ceea ce-ai iubit.
..Precum o stea aprinsă-n noapte.

Te caut.
Te caut prim amintiri.
Te caut prin vise.
Încerc să te regăsesc în chipul trecătorilor de pe stradă, 
în iarnă şi prin viscol.

Te caut prin cântecele lumii,
prim zâmbete,
prin şoapte,
prin clipe,
unde eşti, iubitule?


Nu vreau să te uit,
Iarna îţi şterge chipul
Şi amintirea ta devine confuză, rece. Se aşterne praful şi gheaţa şi liniştea.


Eşti real sau ai fost doar un vis?

Și-mi stau pe tâmple Soarele și Luna.

Cum ar arăta o lume fără oameni? 
Cum ar fi să rămâi singur pe lume? Cu adevărat singur?





Să nu ai cui să-i vorbeşti, să-ţi spui sentimentele şi gândurile, să nu mai ai pe cine să iubeşti, pe cine să urăşti, pe cine să aştepţi.


Cred că aşa arată iadul.



O lume pustie, un soare care răsare şi fără oameni pe care să-i încălzească, zile care se scurg fără început şi fără sfârşit. O lume încremenită şi tăcută, fără poveşti, fără zâmbete, fără istorii, fără trăiri, fără vise, fără durere şi bucurie, fără muzică. Doar sunetul ploii şi al vântului printre frunzele copacilor.
Doar sunetul mării şi-al naturii.
Şi tu.. atât de singur!







O lume perfectă şi atât de tristă fără bătăile inimii ale unui om.

Într-o astfel de lume, orice om care în mod normal îţi pare antipatic sau pe care-l dispreţuieşti, ar însemna pentru tine o minune.

Doar imaginează-ţi o clipă o astfel de viaţă şi-ţi vei da seama cât de frumoasă e lumea în imperfecţiunea ei!
Nu. Nu suntem singuri. Nu vom fi niciodată cu adevărat singuri.


Singurătatea adevărată înseamnă pustiu.
Atunci, nici măcar aşteptarea n-ar mai exista.


Singurătatea pe care o simţim se află doar în inima noastră. E singurătatea printre oameni. Ne-am obişnuit atât de mult cu miliardele de oameni care respiră pe acest Pământ, cu agitaţia străzilor şi-a zilelor ce se scurg prea repede.






Ne simţim mici şi pierduţi în lumea aceasta prea mare.


Dar ar trebui să ne bucurăm, să fim cu adevărat fericiţi că printre noi se află atâtea miracole, atâtea vieţi, atâtea iubiri, atâtea cântece.






Ar trebui să fim fericiţi că în fiecare zi avem ocazia să întâlnim alţi oameni, că în fiecare zi putem vedea atâtea chipuri pe stradă, trecând pe lângă lumea noastră, că în fiecare zi putem întâlni oameni care să ne decidă destinul, oameni pe care nu-i vom uita niciodată.


În fiecare zi se nasc şi mor oameni.

Vieţile noastre sunt trecătoare. Pământul nu stă în loc cu noi.
Viaţa e un miracol şi fiecare clipă, oricât de banală ar fi, e o adevărată bucurie.






Cât de fericiţi ar trebui să fim doar pentru simplul fapt că am avut şansa să existăm, să ne naştem şi să murim, să fim însufleţiţi, să păşim pe acest Pământ cu visele noastre, scriind poveşti. Să iubim, să ne fie dor, să aşteptăm, să fim trişti, să plângem, să râdem, să trăim!

Cât de ghinionişti trebuie să fie aceia care n-au existat niciodată!









Scriu dintr-o gară. Mă uit la trenurile care vin şi care pleacă, mă uit la trecătorii grăbiţi, obosiţi, fericiţi, îngânduraţi, plini de dor şi de aşteptare.
Mă uit la chipurile lor şi-mi imaginez pe unde îi poartă viaţa.

Unii călătoresc fără tovarăşi de drum şi se simt cu adevărat singuri. Dar contemplă peisajele şi visează. Le-aş spune că în fiecare staţie au ocazia să întâlnească pe cineva în drumul lor spre nicăieri.

Atâtea sosiri şi plecări!

Iau primul tren care vine, la întâmplare, să mă poarte spre staţii necunoscute, spre destinaţii de nicăieri, spre viaţă.

Şi restul e numai Chopin si tăcere.

Bună dimineaţa, iubitule!


Ce mai faci?


Mi-e dor de tine în fiecare dimineaţă.
Cafeaua e amară.
Oraşul e pustiu fără tine. 

Străzile sunt lugubre şi înfrigurate.






Oamenii trec grăbiţi şi posomorâţi, ca nişte fantome pe lângă lumea mea.
Uneori, zâmbesc cu lacrimi în ochi văzând bunătatea şi frumuseţea oamenilor simpli, imaginându-mi vieţile lor.
Dar Bucureştiul e îngropat în zăpadă şi-n vise
şi-n doruri.





Azi, când am ieşit din casă, m-a lovit peisajul atât de alb şi de liniştit!
Mi-am aprins o ţigară, ca o doamnă ce sunt şi era să cad de câteva ori.
Nişte indivizi strigă după mine că-mi aprind ţigara, unul face o remarcă inteligentă: ,,Doar d-aia a dat banii pe ea!"

Atâtea chipuri, atâtea maşini gonind pe lângă mine; sunetul iernii, pulsul lumii ce nu a stat în loc odată cu mine. Da! Viaţa şi-a urmat cursul, soarele a continuat să răsară, zilele s-au scurs din calendar, doar eu m-am pierdut din clipa în care te-am găsit ca să te pierd.








Bucureştiul e acaparat de iarnă şi de amintiri.
Atâtea poveşti nescrise! Atâtea poveşti neştiute, îngropate undeva, adânc în interior, ce nu vor vedea lumina niciodată.
Câte iubiri şi vise s-au stins în inima noastră? Le-am dat uitării, le-am ascuns, undeva, să nu le mai găsim, să nu ne mai tulbure.
Câte poveşti ar fi putut fi! Dar nu s-au mai născut căci le-am ucis înainte de a prinde viaţă, înainte ca visele să devină realitate, înainte ca o clipă magică să devină eternitate.






Mă adâncesc în rutină ca să te uit.

Nu mai e ziuă, iubitul meu. 

Nu mai simt iarna.




Măcar de te-aş iubi.
Dar eşti doar un vis.
O proiecţie făcută de mine, o clipă suspendată în timp,
eşti clipa mea magică, străinul meu.

Dar tu nu ştii că exist.
Că te visez.
Că te aştept în iarna asta atât de pustie şi lugubră fără tine.

Şi ninge himere şi ninge cu şoapte.

Afară ninge.
Soarele e ascuns pe undeva şi întreaga zi e posomorâtă, nostalgică, gri, e seară în timp de zi.

Sunt în sesiune şi în loc să mă apuc de învăţat, îmi beau cafeaua amară şi-ţi scriu. 
Îţi scriu nişte cuvinte care nu vor ajunge niciodată la tine.





Sunt precum un foc aproape stins, ce abia mai pâlpâie.
Plutesc în derivă de atâţia ani, aşteptând ca valurile să mă arunce pe un mal, al vieţii, al eternitaţii, oricare ar fi.

Mă uit pe fereastră şi ninge.
Ninge trist, nervos, însufleţit.
De parcă natura ar vrea să recupereze. Tot ce-a fost uscat şi neatins să fie acum îngheţat, acoperit de iarnă, de albul veşnic, de o clipă suspendată în timp; amintiri încremenite şi reci.





Zăpada se topeşte şi se aude în geam.
Vântul urlă prin geamuri şi uşi şi se loveşte de tabla casei.

E o linişte ce mă nelinişteşte.
Precum acea linişte dinaintea unui fulger, când ploaia se opreşte pentru o clipă, când vântul încetează să mai bată, când copacii amuţesc şi cerul se aprinde brusc.

Am în cameră un ceas ce se aude neîncetat.
Doar secundarul merge, ora şi minutele sunt încremenite în timp.
Secundele trec, se învârt în acelaşi cerc, în acelaşi abis, în aceeaşi rutină fără început şi fără sfârşit, căci timpul stă în loc, adormit pe veci.






Ies afară să-mi iau ţigări. E viscol şi noapte.
Zăpada albă luminează noaptea.
Pluteşte în aer o linişte asurzitoare, fulgii cad mărunţi şi rapizi şi mi se topesc pe faţă. Abia pot să clipesc căci îmi intră în ochi şi mi se aşază pe gene şi pe păr şi pe palton şi pe toată fiinţa mea. Devin una cu iarna, cu zăpada, cu liniştea, cu viscolul.


Intru în magazin şi vânzătoarea începe să râdă şi mă întreabă dacă în halul ăsta este afară.
Îi spun că deşi pare linişte, e viscol.
Nu se citeşte în ochii mei?
Îmi dă acelaşi pachet de ţigări, nu e nevoie să îi cer.

Mă întorc acasă. Nu e nimeni pe drum.
Şoseaua e albă şi câte o maşină goneşte spre ieşirea oraşului.

Şi ninge himere şi ninge cu şoapte.







Îmi aprind o ţigară şi ascult iarna. Şi liniştea. Şi fulgii de zăpadă. Trec peste covorul alb neatins şi-mi place să las urme de paşi în urma mea. Precum primele rânduri dintr-o carte cu foi goale, precum viaţa din neantul eternităţii.
Îmi dă sentimentul că nu trec ca o fantomă pe străzi, prin lume şi prin viaţă.

Mii de străluciri se oglindesc în albul pur şi-n noapte. 

Şi-mi amintesc de tine.







Ninge, iubitul meu.
Ninge peste chipul tău, peste amintirea ta, peste visele mele, peste noaptea în care te-am cunoscut.

Ninge între noi şi ceasul stă în loc.
Şi vântul bate în geam.

Încerc să dau zăpada la o parte şi îngheţul ce s-a aşezat pe amintirea ta. Încerc să fac ceasul să meargă şi să aduc lumină în întunericul în care te-ai scufundat.

Încerc să aduc primăvara.





Dar te pierd.
Te pierd în acea noapte, te pierd prin amintiri acoperite de iarnă şi-n vinul acesta roşu pe care-l beau.

Te pierd într-un pian ce cântă în noapte şi-n drumurile acestea cufundate-n tăcere.

Te pierd în anii care trec peste noi, te pierd în ninsoarea asta mare, fără început şi sfârşit.





Te pierd în distanţă şi-n linişte.

Te aştept şi te pierd.

Ceasul a stat în loc din clipa în care ochii mei te-au pierdut.


Aş vrea să pot da minutele şi orele înapoi până în acea noapte în care timpul a rămas suspendat, să-ţi mai văd chipul şi inima să-mi tresară, speriată, dar cum aş putea, iubitul meu, dacă ceasul s-a oprit chiar în acea clipă?



 Te pierd în uitare căci tu,
tu n-ai ştiut niciodată că te-am găsit cândva ca să te pierd.






Uită-te, iubitul meu, pe fereastră.
A venit noaptea de când îţi scriu si te aştept.
A venit îngheţul.