Bună dimineaţa, iubitule!
Ce mai faci?
Mi-e dor de tine în fiecare dimineaţă.
Cafeaua e amară.
Oraşul e pustiu fără tine.
Străzile sunt lugubre şi înfrigurate.
Oamenii trec grăbiţi şi posomorâţi, ca nişte fantome pe lângă lumea mea.
Uneori, zâmbesc cu lacrimi în ochi văzând bunătatea şi frumuseţea oamenilor simpli, imaginându-mi vieţile lor.
Dar Bucureştiul e îngropat în zăpadă şi-n vise
şi-n doruri.
Azi, când am ieşit din casă, m-a lovit peisajul atât de alb şi de liniştit!
Mi-am aprins o ţigară, ca o doamnă ce sunt şi era să cad de câteva ori.
Nişte indivizi strigă după mine că-mi aprind ţigara, unul face o remarcă inteligentă: ,,Doar d-aia a dat banii pe ea!"
Atâtea chipuri, atâtea maşini gonind pe lângă mine; sunetul iernii, pulsul lumii ce nu a stat în loc odată cu mine. Da! Viaţa şi-a urmat cursul, soarele a continuat să răsară, zilele s-au scurs din calendar, doar eu m-am pierdut din clipa în care te-am găsit ca să te pierd.
Bucureştiul e acaparat de iarnă şi de amintiri.
Atâtea poveşti nescrise! Atâtea poveşti neştiute, îngropate undeva, adânc în interior, ce nu vor vedea lumina niciodată.
Câte iubiri şi vise s-au stins în inima noastră? Le-am dat uitării, le-am ascuns, undeva, să nu le mai găsim, să nu ne mai tulbure.
Câte poveşti ar fi putut fi! Dar nu s-au mai născut căci le-am ucis înainte de a prinde viaţă, înainte ca visele să devină realitate, înainte ca o clipă magică să devină eternitate.
Mă adâncesc în rutină ca să te uit.
Nu mai e ziuă, iubitul meu.
Nu mai simt iarna.
Măcar de te-aş iubi.
Dar eşti doar un vis.
O proiecţie făcută de mine, o clipă suspendată în timp,
eşti clipa mea magică, străinul meu.
Dar tu nu ştii că exist.
Că te visez.
Că te aştept în iarna asta atât de pustie şi lugubră
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu