Şi ninge himere şi ninge cu şoapte.

Afară ninge.
Soarele e ascuns pe undeva şi întreaga zi e posomorâtă, nostalgică, gri, e seară în timp de zi.

Sunt în sesiune şi în loc să mă apuc de învăţat, îmi beau cafeaua amară şi-ţi scriu. 
Îţi scriu nişte cuvinte care nu vor ajunge niciodată la tine.





Sunt precum un foc aproape stins, ce abia mai pâlpâie.
Plutesc în derivă de atâţia ani, aşteptând ca valurile să mă arunce pe un mal, al vieţii, al eternitaţii, oricare ar fi.

Mă uit pe fereastră şi ninge.
Ninge trist, nervos, însufleţit.
De parcă natura ar vrea să recupereze. Tot ce-a fost uscat şi neatins să fie acum îngheţat, acoperit de iarnă, de albul veşnic, de o clipă suspendată în timp; amintiri încremenite şi reci.





Zăpada se topeşte şi se aude în geam.
Vântul urlă prin geamuri şi uşi şi se loveşte de tabla casei.

E o linişte ce mă nelinişteşte.
Precum acea linişte dinaintea unui fulger, când ploaia se opreşte pentru o clipă, când vântul încetează să mai bată, când copacii amuţesc şi cerul se aprinde brusc.

Am în cameră un ceas ce se aude neîncetat.
Doar secundarul merge, ora şi minutele sunt încremenite în timp.
Secundele trec, se învârt în acelaşi cerc, în acelaşi abis, în aceeaşi rutină fără început şi fără sfârşit, căci timpul stă în loc, adormit pe veci.






Ies afară să-mi iau ţigări. E viscol şi noapte.
Zăpada albă luminează noaptea.
Pluteşte în aer o linişte asurzitoare, fulgii cad mărunţi şi rapizi şi mi se topesc pe faţă. Abia pot să clipesc căci îmi intră în ochi şi mi se aşază pe gene şi pe păr şi pe palton şi pe toată fiinţa mea. Devin una cu iarna, cu zăpada, cu liniştea, cu viscolul.


Intru în magazin şi vânzătoarea începe să râdă şi mă întreabă dacă în halul ăsta este afară.
Îi spun că deşi pare linişte, e viscol.
Nu se citeşte în ochii mei?
Îmi dă acelaşi pachet de ţigări, nu e nevoie să îi cer.

Mă întorc acasă. Nu e nimeni pe drum.
Şoseaua e albă şi câte o maşină goneşte spre ieşirea oraşului.

Şi ninge himere şi ninge cu şoapte.







Îmi aprind o ţigară şi ascult iarna. Şi liniştea. Şi fulgii de zăpadă. Trec peste covorul alb neatins şi-mi place să las urme de paşi în urma mea. Precum primele rânduri dintr-o carte cu foi goale, precum viaţa din neantul eternităţii.
Îmi dă sentimentul că nu trec ca o fantomă pe străzi, prin lume şi prin viaţă.

Mii de străluciri se oglindesc în albul pur şi-n noapte. 

Şi-mi amintesc de tine.







Ninge, iubitul meu.
Ninge peste chipul tău, peste amintirea ta, peste visele mele, peste noaptea în care te-am cunoscut.

Ninge între noi şi ceasul stă în loc.
Şi vântul bate în geam.

Încerc să dau zăpada la o parte şi îngheţul ce s-a aşezat pe amintirea ta. Încerc să fac ceasul să meargă şi să aduc lumină în întunericul în care te-ai scufundat.

Încerc să aduc primăvara.





Dar te pierd.
Te pierd în acea noapte, te pierd prin amintiri acoperite de iarnă şi-n vinul acesta roşu pe care-l beau.

Te pierd într-un pian ce cântă în noapte şi-n drumurile acestea cufundate-n tăcere.

Te pierd în anii care trec peste noi, te pierd în ninsoarea asta mare, fără început şi sfârşit.





Te pierd în distanţă şi-n linişte.

Te aştept şi te pierd.

Ceasul a stat în loc din clipa în care ochii mei te-au pierdut.


Aş vrea să pot da minutele şi orele înapoi până în acea noapte în care timpul a rămas suspendat, să-ţi mai văd chipul şi inima să-mi tresară, speriată, dar cum aş putea, iubitul meu, dacă ceasul s-a oprit chiar în acea clipă?



 Te pierd în uitare căci tu,
tu n-ai ştiut niciodată că te-am găsit cândva ca să te pierd.






Uită-te, iubitul meu, pe fereastră.
A venit noaptea de când îţi scriu si te aştept.
A venit îngheţul.