miercuri, 13 ianuarie 2016

Damaged people are dangerous. They know they can survive.











E noapte.
E iarnă.
Şi beau acelaşi pahar de vin roşu ca în fiecare seară.

Acelaşi vid interior îmi copleşeşte sufletul.


De ce nu mai sunt copil?
De ce mă macină atâtea gânduri?

Am insomnii de atâţia ani şi mă complac în aceeaşi rutină mizerabilă şi placidă.

De ce sunt atât de singură?



Poate că un prieten, o companie plăcută, orice m-ar salva din acest abis al gândurilor nesfârşite şi al sentimentului de gol.


Îmi petrec timpul stând în casă, fumând excesiv, citind, scriind, învăţând şi visând.

Aceleaşi frământări, aceleaşi temeri, aceleaşi vise născute moarte, aceeaşi scârbă şi oboseală psihică.

Am citit undeva că alcoolul nu poate să nască decât sentimentul păcatului, al degradării, al vinei.
La fel şi sexul fără iubire.

Acum am înţeles de ce m-am simţit mereu vinovată şi decăzută după o noapte tulbure de alcool şi sex.





Oamenii beau ca să uite.
Astfel, ei fug de toate durerile şi grijile care îi apasă, căutând plăcerea şi abandonarea, uitarea de sine. Căutând o fericire iluzorie şi amăgitoare de moment.

Am mai citit că unii bărbaţi nu pot simţi respect pentru o femeie cu care şi-au tras-o, nici pentru soţia lor, deoarece în inconştientul lor încă mai au imaginea mamei. Au fost educaţi de mici că sexualitatea este un păcat, iar mama lor nu putea fi asociată cu un asemenea act.

Pentru a elimina prejudecăţile şi superstiţiile absolut stupide din inconştient , formate în copilărie, este nevoie să le conştientizăm. Să ne eliberăm de ele, nu să le ignorăm.


De asemenea, fumatul este asociat, în inconştient, cu păcatul. Pentru că am fost învăţaţi de mici că orice plăcere căutată este un păcat.


alone, dangerous, and mind image



Mergem la muncă, ne adăpostim în studii, citim, ne uităm la televizor, ne îndopăm cu mâncare, mergem la petreceri şi ne bem minţile, căutăm plăceri excitante.. totul pentru a uita de propria nefericire. Pentru a ne distrage atenţia de la adevăr.


Nu putem fi fericiţi dacă nu suntem în legătură cu Pământul.

Se spune că fericirea se caută o viaţă întreagă, fără a fi găsită.

Dar fericirea nu este un lucru concret.
Ea este răsplata după muncă, după un drum lung şi anvoios; este ca atunci când îţi este sete şi bei apă.
Nu este plăcere.
Este împlinire.

Dacă o cauţi, n-o vei găsi.

Nu te gândi la ea şi ea va fi lângă tine.




Atunci când ne gândim prea mult la noi, când ne preocupă prea mult propria persoană, devenim nefericiţi şi anxioşi.

Până şi faptul că scriu aici, că am un jurnal, înseamnă că mă preocupă prea mult propria persoană.
Dar încă descopăr viaţa, precum o adolescentă novice.. şi încă mă descopăr pe mine însămi.

Ai fobie socială?
Ţi-e frică să ţii un discurs în public?
Ţi-e teamă de ce vor spune ceilalţi despre tine?






Înseamnă că te preocupă prea mult propria persoană.
Odată ce îţi muţi atenţia pe lucruri exterioare, teama începe să dispară.

Cea mai bună modalitate de a scăpa de frică este nu să o eviţi, căci se va amplifica ci să o priveşti drept în faţă... până când îţi va deveni familiară şi te va plictisi.


De mulţi ani, sufăr de fobie socială, de anxietate în societate, de teama de un auditoriu, de teama de ridicol în mediul profesional.

Şi toate acestea din cauza preocupării excesive faţă de propria persoană.

Narcisismul, orgoliul meu şi nesiguranţa au fost cauzele acestor temeri.
Această maladie m-a retras din lume şi din mine, m-a izolat şi astfel, mi-a fost din ce în ce mai greu să mă adaptez, să mă dau jos din pat şi să ies din casă pentru a-mi construi un nenorocit de viitor.







Teama te paralizează. O ignori, o eviţi, te minţi singur şi-ţi distragi atenţia cu alte lucruri. Fugi. Astfel, ea se amplifică.
Iar imensul meu orgoliu n-a putut să admită acest lucru!

Nu poţi fi fericit dacă teama te opreşte să-ţi realizezi visele.

Eu am stagnat, n-am mai făcut nimic pentru viaţa mea, am lăsat-o să decurgă de la sine, purtându-mă în derivă. Dar dorinţa mea a fost mereu aceea de a ajunge cineva.


Depresia, abandonarea pe drumuri neştiute, viciile şi toate aceste temeri m-au dus în acest punct.

Într-un prezent plin de regrete şi frustrări.
Fumez mult, atât de mult! Şi nu dorm nopţile. Acesta este semnul goliciunii sufleteşti, al lipsei ambiţiei şi reperelor, al lipsei de sens în viaţă, al laşităţii.





Fără să vreau, mă uit la vieţile altora atât de împlinite.
Admir oameni care de mici s-au dedicat studiilor şi care acum au ajuns atât de sus încât abia îi pot vedea.

Nu pretind că aş fi avut resursele intelectuale şi ambiţia de a ajunge un om atât de strălucit, dar ce am făcut cu viaţa mea?
Cu siguranţă, dacă alegeam mai devreme, alt drum, acum eram în altă parte, undeva mai sus, pe o cale mai sigură.

Inevitabil, m-am îndrăgostit de astfel de oameni.

Şi această distanţă uriaşă, această prăpastie de netrecut, m-a ţinut departe de ei şi au trezit în mine regretele, inferioritatea, visele de a fi şi eu sus.




Şi nu numai studiile, informaţiile enorme acumulate pe care le au m-au despărţit de ei, ci şi experienţele! Modul de a gândi, de a percepe, de a vedea lumea, de a se descurca în viaţă.

Astfel de oameni au vieţi bogate în experienţă şi trăiri, căci nu numai cărţile sunt importante ci şi numeroasele călătorii, locurile prin care au fost, circumstanţele, oamenii pe care i-au întâlnit, cercul de prieteni, imaginile pe care ochii lor le-au văzut, totul, totul le-a îmbogăţit spiritul şi mintea.



Cum ar putea o copilă ca mine, cu o viaţă monotonă şi limitată, fără experienţe, fără noroc, fără realizări şi ambiţii, depresivă şi anxioasă, înconjurată de oameni toxici şi mediocri, cum poate să aspire la astfel de oameni, total paraleli cu viaţa ei?


Nu îi idealizez. Acesta este adevărul pur. Dacă unii au putut să ajungă până acolo, eu de ce n-aş fi putut?
Aproape toţi putem, trebuie doar să vrem!



Oamenii pe care îi cunosc mă plictisesc. Şi eu mă plictisesc pe mine însămi.
M-am retras atât de mult din viaţă şi viaţa din mine încât moartea mi s-a părut cea mai uşoară cale de eliberare. Căci de atâtea ori viaţa e mai grea decât moartea.



...Uneori am atâta sete de viaţă! De cunoaştere.

Câte lucruri nu le cunosc, ştiute de alţii sau de nimeni!

Câte lucruri şi mistere mă aşteaptă, să le găsesc, să le aflu sensul, să le gust, să le cuprind cu mintea şi cu sufletul.



Ah, atâtea lucruri negăsite şi atâtea trăiri netrăite!
Atâtea poveşti nescrise, atâtea universuri!

Cred că acesta este adevăratul farmec al vieţii.
Misterul, explorarea continuă a adevărurilor şi lucrurilor.



Uneori, simt că sensul vieţii mele este să descopăr, să trăiesc şi să scriu poveşti, să ajut oamenii, prin ei, împlinindu-mă pe mine ( de asemenea, un lucru egoist); să ascult sunetul lumii şi al vieţii şi să creez.


Viaţa nu e vrednică de a fi trăită dacă n-ai iubit sau n-ai lăsat ceva în urma ta.


Uneori, simt că cea mai mare împlinire este creaţia.
Să ajung undeva, sus, în vârful piramidei sociale, profesionale.




Fără această împlinire, de altfel, superficială, aflată, undeva, mai sus, în vârful piramidei lui Maslow, m-aş simţi fără sens.


Dar mai e mult până acolo căci mă aflu abia la baza piramidei, la cele două nevoi ce sunt necesare doar pentru a exista, a supravieţui.


Iubirea n-o voi afla în această viaţă.
O simt.
Acea iubire cerească, pură, neverosimilă va trăi, undeva, în inima mea.
Îmi bate în piept şi se ascunde prin vise.






Vreau să plec. Să merg prin lume, rătăcind la răscruce de drum. Să cunosc oameni, să trăiesc clipe, să cuprind peisaje şi să le port în suflet.


Ah, mireasma florilor şi a dimineţilor la munte!
Ecoul lor şi câmpiile din visele mele.







Oamenii care trec ca nişte fantome pe lângă lumea mea. Obiceiurile, poveştile lor, zâmbetele pe care sufletul meu le cuprinde.


Nopţile de vară într-un loc îndepărtat, atât de departe de lumea mea! Cântecele lumii şi parfumul nopţilor străine, stelele de pe cerul încremenit din visele mele!

Zilele de toamnă în Londra şi frunzele purtate de vânt de pe străzile Parisului.

Iarna şi munţii confundaţi cu cerul din Elveţia.
O ploaie de mai şi visele mele.



Inima mea aspiră la acea libertate, la acel fior al necunoscutului, la acel dans, plutind în uitare şi abandon.. deşi firea mea e atât de conservatoare şi legată de pământ!

Şi totuşi, în ea se ascunde, un dor de ducă.





Nu!
Nu mai pot sta în loc.

Mă pierd!

Mă ofilesc.

Mă uit.

Mă neîmplinesc.
Mă sting încet precum un asfinţit.



Simt că toată fiinţa mea e făcută pentru a cuprinde în braţe mai multe trăiri, mai multe minuni şi imagini ale lumii, mai multe mistere şi revelaţii.
Pentru a cuprinde eternitatea.







Îi este sete.
Sete de a şti, de a iubi.


Dar e atât de singură! Şi se pierde. Şi doar noaptea o ascultă. Şi focul acela lăuntric se stinge.




Şi uită, uită că pentru lucrurile mari trebuie răbdare!
Şi ambiţia care îi lipseşte.
Şi puţin curaj.





Niciun comentariu: