Și-mi stau pe tâmple Soarele și Luna.

Cum ar arăta o lume fără oameni? 
Cum ar fi să rămâi singur pe lume? Cu adevărat singur?





Să nu ai cui să-i vorbeşti, să-ţi spui sentimentele şi gândurile, să nu mai ai pe cine să iubeşti, pe cine să urăşti, pe cine să aştepţi.


Cred că aşa arată iadul.



O lume pustie, un soare care răsare şi fără oameni pe care să-i încălzească, zile care se scurg fără început şi fără sfârşit. O lume încremenită şi tăcută, fără poveşti, fără zâmbete, fără istorii, fără trăiri, fără vise, fără durere şi bucurie, fără muzică. Doar sunetul ploii şi al vântului printre frunzele copacilor.
Doar sunetul mării şi-al naturii.
Şi tu.. atât de singur!







O lume perfectă şi atât de tristă fără bătăile inimii ale unui om.

Într-o astfel de lume, orice om care în mod normal îţi pare antipatic sau pe care-l dispreţuieşti, ar însemna pentru tine o minune.

Doar imaginează-ţi o clipă o astfel de viaţă şi-ţi vei da seama cât de frumoasă e lumea în imperfecţiunea ei!
Nu. Nu suntem singuri. Nu vom fi niciodată cu adevărat singuri.


Singurătatea adevărată înseamnă pustiu.
Atunci, nici măcar aşteptarea n-ar mai exista.


Singurătatea pe care o simţim se află doar în inima noastră. E singurătatea printre oameni. Ne-am obişnuit atât de mult cu miliardele de oameni care respiră pe acest Pământ, cu agitaţia străzilor şi-a zilelor ce se scurg prea repede.






Ne simţim mici şi pierduţi în lumea aceasta prea mare.


Dar ar trebui să ne bucurăm, să fim cu adevărat fericiţi că printre noi se află atâtea miracole, atâtea vieţi, atâtea iubiri, atâtea cântece.






Ar trebui să fim fericiţi că în fiecare zi avem ocazia să întâlnim alţi oameni, că în fiecare zi putem vedea atâtea chipuri pe stradă, trecând pe lângă lumea noastră, că în fiecare zi putem întâlni oameni care să ne decidă destinul, oameni pe care nu-i vom uita niciodată.


În fiecare zi se nasc şi mor oameni.

Vieţile noastre sunt trecătoare. Pământul nu stă în loc cu noi.
Viaţa e un miracol şi fiecare clipă, oricât de banală ar fi, e o adevărată bucurie.






Cât de fericiţi ar trebui să fim doar pentru simplul fapt că am avut şansa să existăm, să ne naştem şi să murim, să fim însufleţiţi, să păşim pe acest Pământ cu visele noastre, scriind poveşti. Să iubim, să ne fie dor, să aşteptăm, să fim trişti, să plângem, să râdem, să trăim!

Cât de ghinionişti trebuie să fie aceia care n-au existat niciodată!









Scriu dintr-o gară. Mă uit la trenurile care vin şi care pleacă, mă uit la trecătorii grăbiţi, obosiţi, fericiţi, îngânduraţi, plini de dor şi de aşteptare.
Mă uit la chipurile lor şi-mi imaginez pe unde îi poartă viaţa.

Unii călătoresc fără tovarăşi de drum şi se simt cu adevărat singuri. Dar contemplă peisajele şi visează. Le-aş spune că în fiecare staţie au ocazia să întâlnească pe cineva în drumul lor spre nicăieri.

Atâtea sosiri şi plecări!

Iau primul tren care vine, la întâmplare, să mă poarte spre staţii necunoscute, spre destinaţii de nicăieri, spre viaţă.