Never love anybody who treats you like you're ordinary

acum ştiu.
mereu m-am legat de oameni şi mereu am iubit pe cineva. de când mă ştiu, n-a existat zi în care să nu visez la ceva, la cineva. poate aşa sunt eu construită, poate d-aia m-am născut. am ştiut asta încă de la primii mei paşi în lume. încă din serile de vară ale copilăriei mele, în care număram stelele de pe cer şi vorbeam cu un el pe care încă nu-l cunoşteam; mă întrebam unde e şi ce face.
...nu voi lăsa nimic în urma mea, dar am avut dragostea. chiar pe cea necondiţionată. sentimente ce unii oameni nu vor fi capabili să le trăiască într-o viaţă întreagă. m-a costat mult. preţul pe care l-am plătit a fost nefericirea şi singurătatea mea deplină. dar nu regret.  aşa am trăit mereu, nu doar existat. de aceea n-am ajuns ca zombie ăia din tramvaie, de aceea răul n-a avut putere asupra mea niciodată. de aceea, în ciuda anilor plini de durere şi nopţilor nedormite, nu am ajuns ca o statuie tristă, incapabilă să mai simtă ceva. 
e adevărat că nu mai cred în oameni şi aşa va fi mereu. am deschis ochii larg, o dată cu dezamăgirile mele şi mi-am dat seama că cel mai bine e să ai încredere doar în tine.

am văzut mult rău pe lume, răul e chiar în faţa noastră, e lângă noi, aşteptând. dar dacă ai dragostea în suflet, eşti invincibil.
unii oameni care decad, aleg să-şi urâţească sufletul şi să se piardă definitiv în noroi.  alţii se umanizează prin durere şi devin mai buni, mai frumoşi, mai puternici, renăscând din propria cenuşă. 

cafeneaua cu suflete pierdute

...O duminică ploioasă de octombrie, umbrele incolore, trecători grăbiţi. Zbuciumul oraşului necontenit...

Undeva, pe o stradă fără pavaj a bucureştiului, cu castani bătrâni, o mică cafenea. 

Oameni ce se odihnesc, sorbind din ciocolata caldă, fum de ţigară şi-un pian ce-şi cântă melodia în surdină.

Într-un colţ mai întunecat, o tânără fată ce-şi soarbe cafeaua fierbinte cu grijă, cu mişcări incerte.

Obrajii ei albi sunt în contrast cu rochia ei neagră din catifea. Un ruj de-un roşu sângeriu şi-un zâmbet superior, ironic, stins. Părul ei castaniu aprins o face să pară mai bătrână decât e.

Îşi aprinde o ţigară,  iar ochii ei privesc plictisiţi, prin fum, la oamenii din cafenea. Un cuplu patetic cu o copilă de vreo optsprezece ani şi cu un domn ce poate să-i fie foarte bine şi tată, o femeie roşcată ce şi-a terminat de băut cele două ceşti de cafea  şi-l aşteaptă probabil pe un el care nu mai vine, un bătrânel ce-şi citeşte presa în colţul celălalt al încăperii, un grup de adolescenţi zgomotoşi. 

Atmosfera o irită, o dezgustă chiar. Toată acea adunătură banală o plictiseşte. Îi socoteşte mediocrii, cu nimic interesant, care să o incite, care să îi stârnească vreun interes. In afară de madame Bijoux, o doamnă mai în vârstă, care obişnuieşte să vină în micuţa cafenea. Vine mereu la ora 9 seara, purtând o haină maro lungă până în genunchi, roasă de molii şi-o pălărie din mătase de culoarea cafenie. Poartă toate bijuteriile pe care le are, vechi, antice, demodate. E curios la această femeie cum de mereu vine la aceeaşi oră, neîntârziind niciun minut. Cu acelaşi aer grav, bându-şi cafeaua meticulos, alteori un pahar de vin,  fără să privească la oamenii din local... Aşteptând la marea ei dragoste pierdută. Nu-şi aminteşte să o fi văzut vreodată zâmbind. 

Afară ploaia s-a oprit, iar oamenii sunt din ce in ce mai tăcuţi, mai pierduţi în gândurile şi visele  lor. Muzica se opreşte şi pentru un moment o linişte deplină bântuie localul, cel puţin îm mintea tinerei fete.

Începe o muzicuţă tristă, atât de tristă încât orice piatră ar fi putut fi topită în acel moment, orice suflet de gheaţă ar fi putut fi atins. Un cântec ce te face să te pierzi în adâncurile tale cele mai insondabile, în dorurile şi amintirile vieţii tale. Tânăra se uită pierdută prin decor, nu ştia ce o doare mai mult- muzica sau dragostea.

Ş­i-n obscuritatea aceea, se ivi dinaintea ochilor ei un ecran luminos, pe care se proiectau scene din 

poemul pe care îl trăise într-o altă viaţă parcă. Ceva plângea în toată fiinţa ei, sfâşietor, tot ce mai rămăsese viu în ea, dar acum nu mai avea lacrimi oricum.

Uşa se deschise şi un parfum de migdale amare fu simţit în toată încăperea, un parfum ce-ţi aminteşte de soarta iubirilor neîmplinite...

O siluetă graţioasă, înaltă şi enigmatică îşi  făcu prezenţa în luminile difuze din cafenea. Un păr de-un negru adânc, doi ochi pătrunzători şi nostalgici, mari, trişti, un palton cenuşiu până la genunchi. Un aer de învingător, misterios, mândru.

Fata rămase cu ochii aţintiţi, pierduţi la străinul misterios ce tocmai intrase pe muzicuţa tristă a pianului neobosit.

...................

Tânărul se aşeză elegant şi sigur la masa din colţul celălalt al localului. Îşi comandă o ceşcuţă cu ceai negru şi rămase fumând, cu ochii pierduţi.

Fata îl analiză cu grijă, discret, ascunsă în celălalt capăt al încăperii. I se părea ceva indescifrabil, imposibil, incitant la acest străin. Felul de a fuma, serios, mult prea serios şi superior. Părea că e singurul de acolo. O enerva teribil de mult aerul acela îngâmfat, de parcă toţi oamenii din local erau sub nivelul lui.

Îi analiză apoi mimicile chipului, gesturile, mişcările, felul de a privi. Privea parcă prin oameni, prin local, prin ea.. o incitau trăsăturile puternice şi gropiţele din obraji chiar şi atunci când nu zâmbea. De fapt, nu zâmbea niciodată.

Această figură atât de stranie şi atât de familiară în  acelaşi timp, îi aminti de prinţii din basmele citite de bunica ei, eroii curajoşi şi puternici, cu care crescuse de mică. Parfumul de migdale amare îl simţi acum şi mai mult.

...După ceva timp, tânărul se ridică să plece. Lăsă nota de plată şi  îşi luă haina la fel de elegant şi mândru. Se îndreptă spre uşă, cu paşi repezi, siguri, răspândind în urmă acel parfum..

Fata tresări, speriată. Nu avu curajul să se ridice, să-i pună mâna  pe umăr şi să-l oprească din drum. Nu avu curajul nici măcar să-l privească în ochi.

..Era dezamăgită. Simţea de parcă ar fi pierdut ceva din ea, definitiv. Ca atunci când fericirea trece prin faţa ta şi te ocoleşte. Totul se ştersese din jurul ei, brusc, nu mai vedea pe nimeni. 

Inima îi bătea de nebună în piept şi simţea că arde. 

Avu impresia pentru o clipă că masa ei a luat foc, că localul întreg e cuprins de flăcări şi se ridică speriată, fugind în ploaia de afară.

Nu mai era nici urmă de străin.  Decât parfumul de migdale amare ce-ţi aminteşte de soarta iubirilor neîmplinite.. Şi amintirea acelor doi ochi negri care au plecat în necunoscut.

...O dată cu plecarea lui, s-a destrămat şi vraja ce-o smulsese pentru câteva minute, din realitate. Apariţia necunoscutului n-a fost decât actul de naştere al unei iubiri negre care sfârşeşte cu moarte.

...Dacă o vezi întâmplător pe stradă, în parcuri, pe vreun balcon sau în cafenele, bându-şi cafeaua amară, liniştită, mecanic, o vei recunoaşte după ochii aceia stinşi şi pierduţi prin tine , după mişcările greoaie; un suflet care este prezent doar cu trupul .. după privirea străfulgerătoare, ca săgeata. După aerul acela de fiinţă ce de mult a încetat să mai traiască.

mai 2011

dezumanizare

nu ştiu exact de ce scriu aici.  probabil pentru că mă simt prea singură. singură pe lume. nu m-am simţit niciodată aşa de lipsită de mine. a nimănui.

am avut o altă noapte albă, plină de vin roşu, fum, depravare, zâmbete false, şi oameni care mă lăsau rece, ca vremea de afară. eram doar fizic prezentă acolo, eu eram plecată departe. şi-o dimineaţă gri cu aceeaşi cafea cumplit de amară.

 nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, nu mă mai recunosc, nu mă mai ştiu. răul a intrat prea brutal în viaţa mea. e peste tot. îl simt, şi mi-e frică.

ceva în mine s-a stins de mult. aş vrea să plâng, dar nu mai am lacrimi. am doar un gust amar în colţul gurii.

uneori mi-e dor de tine. dar nici tu nu meriţi. în orice caz, mă simţeam acasă în braţele tale. mi-e frică că te uit, iubitule. mi-e frică să trăiesc fără tine, măcar aici în suflet. ai fost ultimul care a plecat din viaţa mea şi mi-a pus capac. ceva s-a schimbat în mine definitiv. 

asta ai lăsat în urma ta. o copilă speriată şi nebună. 

te-aş aştepta, dar lumea va fi schimbată când ne vom întâlni din nou.

Insomnii

Hazardul din viaţa mea, a trimis din nou o furtună.. ca să împrăştie în cele patru zări tot, puţinul meu noroc pe care îl mai aveam. sunt victima unui destin crud pe care nu-l înţeleg. cu cât mă chinui mai mult încercând să-l înţeleg.. cu atât mai tare urlă furtuna în capul meu.. îndepărtând adevărul. şi am rămas din nou cu mâna întinsă, ca a regelui Lear, aşteptând după ceva ce nu va mai veni niciodată.

poate că cuvintele mele s-au transformat într-un blestem. m-am blestemat singură. când am început să nu mai cred în nimeni, nici soarta n-a mai crezut în mine.

acum ştiu că anumiţi oameni, perverşi, pot să-ţi întunece minţile, făcându-te să vezi ce nu este. transformându-ţi întreaga viaţă într-o minciună, transformându-te într-o glumă proastă, o ironie a sorţii. transformând minciuna în adevărurile tale. e incredibil cum sunt unii de naivi şi creduli, aşteptând ani la rând după himere triste.

sunt două părţi din mine ce se contrazic. una de femeie puternică, cu zâmbetul fals, gol, murdar, vulgară, în stare de orice, puţin cam uşuratică, vicioasă, superficială şi depravată, pe care n-ai da doi lei la prima vedere, o scârbă; şi alta de copil prost, slab, naiv, visător, prea profund şi onest,  trist, sincer, scârbit de lumea din jur şi speriat de ce a ajuns. înger şi demon în acelaşi timp. portretul meu e pictat din alb negru. probabil d-aia fericirea şi norocul mi-au întors mereu spatele. probabil d-aia oamenii nu m-au înţeles şi-au plecat pe alt drum, probabil d-aia toţi bărbaţii au fugit. probabil de aceea nu mi-am găsit nicăieri un loc.

mi-am dat seama că anumite lucruri pe care le faci, îşi pun amprenta pe tine definitiv. nu mai e o joacă. am tratat viaţa mereu ca pe un joc, ca pe o poveste stupidă, iar ea s-a întors împotriva mea, izbindu-mă de realitate, care e prea rece ca să o pot suporta.

m-am distrus şi e prea târziu ca să mă mai întorc din drum.  am crezut că pot să am control, că totul va fi bine ca atunci când eram copil, că pot să mă întorc oricând, dar m-am rătăcit.

e 6:05 şi eu iar nu dorm. îmi beau minţile şi-mi fumez anii, umplând scrumiera până la refuz. de câţiva ani nu mai pot dormi nopţile. e o teamă ce mă sfâşie cumplit. e gustul acela amar că a mai trecut o zi, fără să se întâmple nimic. de aceea nu adorm. simt că pierd. că zilele se duc, fără speranţa unui viitor mai bun. că aştept lucruri ce nu vor veni niciodată, de aceea fericirea mă tot lasă în urmă.

He is my everything. I'm his nothing

 Libertate e atunci când eşti în stare de orice, să-ţi depăşeşti propriile  limite, adevăruri, raţiunea. Şi atunci te urci în tren să te ducă departe.. Să-l vezi, măcar încă o oră, două, o zi. Să rămâi cu clipele alea pentru o eternitate.  Pentru el.. ai fugi oriunde în lume, doar să-i mai vezi o dată zâmbetul, să-i mai auzi vocea.

...Nu mai eşti aici, iubitul meu. Nu ştiu de ce niciodată n-am putut să scriu despre tine. E prima oară. Poate pentru că ceea ce simt e mult peste cuvintele reci. E ceva ce mă sfâşie cumplit şi mă stinge uşor uşor, zi de zi. Te am adânc în sufletul meu, întipărit în viaţa mea , în tot.. nimeni nu ştie, nu vorbesc niciodată despre tine. Eşti secretul meu, amarul meu, eşti prea departe până şi-n inima mea,  undeva prea departe de conştiinţa mea,  ca să poată observa cineva. Ca să pot observa chiar eu. Aşa că te ascund mereu. Dar îmi dau seama că tăcerea ce se aşază uşor peste mine,  peste noi, peste povestea noastră, transformată brusc în resemnare,  mă omoară puţin câte puţin, până voi ajunge doar o umbră. Umbra a celei care am fost. Mă secătuieşte. Şi-am un zâmbet stins, am amuţit. Pentru că atunci când ţi se ia speranţa, fără de care omul nu poate trăi, râsetele  devin tăcere. Semnul înţelepciunii sau înbătrânirii timpurii a sufletului.

Casa mea e goală, străzile de aici şi oraşul sunt pustii  fără tine. E înnorat şi anost. Toate te aşteaptă să te întorci acasă.Toate îţi poartă prezenţa.  N-ai lăsat nici măcar un bilet, orice, de adio. Ai plecat, brusc, inevitabil, stupid din lumea mea. Dar nu, nu vreau să ne spunem rămas bun, până n-o să ne mai vedem din nou. Te aştept, iubitul meu. Doar aici ne va fi bine.

Uneori, când stau singură la cafea, un gând nebunesc mă cuprinde. Dar îl ignor pe parcursul zilei.. apoi vine seara şi neliniştea şi dorul de tine mă sfâşie. Înnebunesc. Fumez ţigară după ţigară şi-mi torn pahare de vin. Nu-mi vine să cred că nu mai eşti aici. Parcă ieri erai în faţa mea, în viaţa mea, apărut brusc, de nicăieri.

O dată cu soarele, apune orice sentiment de posibilitate.  Nu ştiu de ce noaptea mereu te-a chemat. Probabil pentru că în noapte ne-am cunoscut şi-n noapte erau întâlnirile noastre.

 Ai lăsat în urma ta un gol cumplit..

.. Am atâta energie negativă în mine încât pe orice pun mâna, distrug. Iau paharele în mână şi se sparg instant. Până şi curentul se ia pentru câteva secunde. Am pierderi de memorie. Obiectele îmi cad din mână, din buzunare.  Pierd lucruri, oameni şi-mi pierd şi mintea. Mă întreb oare cum aş putea atunci să am grijă de mine, să nu mă distrug? Şi-atunci mă închid în cameră şi mă arunc pe jos, incapabilă să mai stau pe picioare şi rămân aşa, ore în şir cu privirea în tavan. Sunt prea mulţi ani la mijloc ce m-au adus aici.

 

...Aş fugi chiar acum spre tine, să te caut. Să iau primul avion sau tren şi să pornesc în căutarea iubirii mele pierdute. În căutarea sensului vieţii mele. Aş străbate munţi şi oceane să ajung la tine, cu tălpile goale.. prin ploaie şi furtuni, aş călca pe mizeria şi amărăciunile vieţii mele. Aş înfrunta orice pericol, cu riscul de a mă pierde definitiv,  doar ca să te găsesc şi să-ţi cad în braţe, obosită. Să-ţi dau ultima mea suflare.  
Dar unde aş putea să te găsesc? Lumea e prea mare şi e un zid şi mai mare între noi. O prăpastie prea adâncă..un hău,  şi mă tem că dacă aş încerca să o sar, aş cădea în gol, în neant, în deşertăciune. 
Şi nu am nici măcar o poză cu tine.

Te-aş căuta, să te văđ, să-ţi sar în braţe, să nu mă mai sufoc. Să am din nou aer, să-mi bată din nou inima. Să petrecem câteva clipe ce-mi vor marca destinul.. Să ne plimbăm, pierduţi,  pe străzile vechi şi încărcate de istorie, să admirăm arhitectura caselor şi să ne povestim. Să mă mai enervezi cu glumele tale proaste  şi să ne jucăm ca doi copii, fugiţi în lume. Să-mi spui cât de nebună şi psihopată  sunt, că n-ai mai întâlnit un aşa dezastru, dar cât de frumoasă şi necesară ţi-am părut, în lipsa mea. Să-mi şopteşti că ţi-a fost dor în briza Mediteranei şi să bem vin roşu pe balcon, în nopţi albe. Să mă trezesc la tine în braţe, în razele dimineţii de început de primăvară. Să-mi beau cafeaua cu tine pe terasă.

 ... Căci mâine s-ar putea să nu mai vină.

..Căci doar o dată, de două ori se întâmplă lucruri cu adevărat mari. Să caut eu fericirea, dacă ea mi-a întors spatele, scârbită. Căci destinul este podul pe care îl construieşti către persoana iubită.

if tomorrow never comes

mâine poate să nu mai vină. nu voi lăsa nimic în urma mea, doar nişte rânduri, scrise de multe ori în cele mai cumplite momente din viaţa mea, în clipele mele de decădere, de rătăcire. doar nişte rânduri şi lacrimi amare pentru nişte oameni cărora nu le-a păsat niciodată de soarta mea. mă întreb uneori dacă s-a meritat, dacă nu voi regreta când va veni sfârşitul, că m-am irosit, că mi-am obosit sufletul.
inima mea abia mai bate. pun mâna în dreptul ei şi nu simt nimic. n-o mai simt. e frântă. 
mă întreb dacă nu voi regreta nopţile albe, urlând tăcut în mine, strigându-l, căzută pe jos. dacă nu voi regreta că am uitat să mai cred în mine, că m-am îmbolnăvit, că mi-am pierdut sănătatea, timpul şi vitalitatea. că m-am pus pe ultimul loc pentru persoane care nu meritau nici măcar un zâmbet de la mine. că am crezut în oameni mai mult decât în mine şi că i-am lăsat să mă facă să cred că nu merit nimic, că nu valorez nimic, că sunt singura vinovată. mă întreb dacă nu voi regreta, că abandonată în tristeţe şi doruri şi aşteptări zadarnice, am fost oarbă şi am uitat să mai văd frumosul, am uitat să mă mai bucur, şi mi-am pierdut ani, atâţia ani din viaţa mea. dacă nu voi regreta că n-am uitat oameni care şi-au văzut de mult de drumul şi interesul lor. că mi-am cerut iertare pentru lucruri pe care nu le-am făcut, că m-am învinovăţit inutil şi-am crezut în cuvinte goale şi zâmbete perverse, în oameni a căror viaţă e construită toată din minciună. că am căutat şi m-am încăpăţânat să văđ frumosul din suflete acolo unde nu exista nimic, doar pentru că îmi doream asta. că m-am uitat mereu înapoi, că m-am întors mereu din drum unde am găsit doar porţi închise şi locuri străine şi reci. că eu mereu am lăsat uşa deschisă. că m-am agăţat de oameni şi-am trăit prin ei, crezând că aşa mă salvez de mine însămi. că am închis ochii şi-am plecat capul, la cuvinte înjositoare şi minciuni spuse cu zâmbetul pe buze, că m-am făcut că nu văđ, că nu aud, şi-am iertat, aşteptând să mi se zică adevăruri pe care eu le ştiam deja. că mi-am lăsat orgoliul atunci când am ţinut la cineva, orgoliul meu n-a fost niciodată suficient de mare în faţa iubirii ce o purtam. că am fost mereu prea sinceră, nefiresc de sinceră şi deschisă cu oameni care au folosit asta împotriva mea, cu oameni care şi-au ţinut mereu sufletul închis, departe de mine.

nu am putut niciodată să trăiesc în prezent, poate de teamă, nu ştiu. mereu am trăit în trecut. mereu m-am legat de el, nu m-am lăsat o clipă să fiu fericită. am zis că nu-i pentru mine. 
cred ca fericirea nu te aşteaptă. vine chiar în acel moment, iar dacă nu o vezi, îţi întoarce spatele şi pleacă, scârbită. şi aşa alergăm o viaţă întreagă după ea, neştiind că e chiar atunci. sunt simple momente, simple fracţiuni de secundă, simple zile.
ştii cum e atunci când iubeşti ceva atât de mult încât ajungi să-l urăşti?
cândva, credeam că sunt un om trist şi nefericit. apoi am realizat că urăsc viaţa atât de mult tocmai pentru că o iubesc prea mult. 

promise me one thing- don't take me home until I'm drunk

dacă aş putea să exprim în cuvinte tot ce simt, aş creea capodopere, dar nu pot. nu există suficiente cuvinte ca să pătrundă trăirile mele. cuvintele sunt prea goale, lipsite de substanţă, fade. lipsite de mine. sunt seci, raţionale şi reci. 
cuvintele nu vor putea cuprinde niciodată cu adevărat sentimentele unui om. doar bătăile inimii, zâmbetele transformate în ţipete de fericire, oftatul adânc şi lacrimile cuiva pot pătrunde o parte din ceea ce simte, durerea mută din fiecare parte a corpului şi sufletului, strigătul surd de teamă să nu-l audă cineva. abia la ultima lui suflare, un om va înţelege totul despre viaţa lui şi va fi el însuşi. cred că regretele sunt cele mai dureroase.


.................
mi-e dor de tine, B.
chiar dacă nu meriţi, dar aşa sunt eu mai fraieră, doar mă ştii.
de ce ai plecat şi tu? de ce trebuie să plece toţi de pe drumul meu, lăsându-mă mereu în urmă?

abia că te găsisem. nici măcar rămas bun n-am putut să-mi iau de la tine. când am aflat teribila veste, pământul a început să se învârtă cu mine, am zis că e doar o glumă proastă.

e de neconceput cât îmi lipseşti. în timpul zilei încerc să fug de groaznicul gând ce mă tot urmăreşte la fiecare pas, dar în nopţi albe ca asta, cu vin, muzică patetică şi ţigări multe, îmi vine să o iau la fugă, să te caut, să-ţi sar în braţe şi să-ţi zic că nu mai pot trăi aşa, că mă sufoc. dar n-am unde să te mai caut, n-am unde să te mai găsesc, ai plecat. 

ai dispărut din viaţa mea la fel de repede cum ai şi apărut.

4:10

a început să plouă şi vreau să fii aici. măcar încă o oră, două, apoi poţi să pleci iar din lumea mea. uneori când stau pe fotoliu în faţa televizorului, mă uit lângă mine şi-mi imaginez că eşti acolo şi că mă fixezi cu privirea, şi zâmbesc tâmp. pentru o clipă e atât de real.. că ne uităm la filme proaste şi sentimentale şi că râdem şi comentăm fiecare replică. apoi că dansăm, la fel de patetici şi că te împiedici de mine căci te calc pe picioare, veşnicul meu obicei. şi că bem vin roşu şi bere, şi că jucăm cărţi pe porunci, şi eu iar trişez ca să câştig şi să mă săruţi, iar tu te faci că nu vezi.

casa e plină de prezenţa ta. când stau în pat, iau perna în braţe şi-mi imaginez că atunci când voi deschide ochii, tu vei fi lângă mine, sărutându-mă pe frunte. îmi imaginez apoi că dimineaţa ne vom bea cafeaua şi vom râde de cine ştie ce prostie.

parcă ieri era totul atât de real şi de firesc. parcă ieri ne-am întâlnit pentru prima oară şi vorbeai mult şi eu mă făceam că te ascult, interesată, când eu voiam doar să te privesc şi să mă iei în braţe. parcă ieri stăteam prin parcuri şi beam amândoi nopţile pe afară şi ne certam că-mi luai ţigările că fumez prea mult sau pentru cine ştie ce prostie. că găseam mereu motive. parcă ieri stăteam în acelaşi cartier. parcă ieri săream geamul la 5 dimineaţa ca să te văd. parcă ieri te urmam peste tot, tăcută şi fericită că eşti acolo. parcă ieri fugeam după maşina de noapte ca să pornim la drum, să fugim departe, spre nicăieri.

e incredibil cum poţi valora un lucru abia atunci când nu-l mai ai. te aştept acasă, B. aştept ziua când va bate cineva la uşă, mă voi duce să deschid plictisită şi-n prag vei fi tu. copila aia nebună şi proastă, nu te-a uitat niciodată, te va aştepta mereu să te întorci. n-a încetat o clipă să se gândească la tine. 

nu e vina mea, nici a ta. aşa a fost să fie. dar ştiu că nu te voi mai vedea niciodată. n-o să te mai aud, n-o să mă mai auzi. suntem departe acum.

aşa e viaţa. nu mă mai pot lupta cu ea. îţi pune în cale oameni de care ajungi să depinzi sufleteşte, apoi îi ia, fără să te întrebe, brusc, inevitabil, definitiv. oricât te-ai împotrivi, oricât te-ai zbate, n-ai ce să faci. te înstrăinează, împotriva voinţei tale.

nu ştiu de ce îţi scriu. cuvintele mele n-o să te ajungă niciodată. m-ai lăsat singură şi tu. şi toţi. doar eu şi cărţile, ţigările şi visele mele stupide.

nu ştiu cum va fi lumea când ne vom întâlni din nou, dacă destinul ne va intersecta iar drumurile. probabil va fi schimbată. probabil noi vom fi schimbaţi. probabil vom fi străini.

Dar privirea ta nu mă va gasi nicăieri.

s-au scuturat frunzele toamnei, iarna le-a îngropat, iar primăvara se întoarce cu dimineţi răcoroase, cu perdele albe fluturate de vânt, cu ploi, cu miros de cafea şi tei. cu un sentiment al tuturor oamenilor de posibilitate, de speranţă, de un nou început.

iar ea..  noaptea cutreieră străzile, cu un amar în colţul gurii şi-o vagă ironie, ca aceea a oamenilor mândrii care au fost învinşi. hoinăreşte pe străzi cu muzică de la vreo casă lăturalnică, cu insomnii, cu gânduri confuze şi dezordonate, cu parfum de liliac, cu paşii ce calcă asfaltul de parca s-ar surpa sub ea. şi-a închis inima de mult, acum sunt doar cioburi pe care calcă. ochii îi sunt negri şi goi, trişti şi strălucesc la lumina felinarelor. .
priveşte fix, mereu înainte, de parcă ar ştii unde se duce. nu se uită o clipă înapoi, nici măcar la ziua în care el a lăsat-o în urmă, cu sufletul şi trupul îngenuncheat, ţipând surd şi aruncată la pământ, implorându-l să nu plece. merge alene şi se amestecă în noapte, printre casele vechi, în umbrele copacilor, în vânt, în zgomotele maşinilor din depărtare, în vuietul oraşului şi lumii ce nu se opresc în loc o dată cu ea. 
în viaţa ei acum e întuneric şi frig. şi nimeni şi nimic nu o va mai lumina.. 

a renunţat. a renunţat să mai lupte cu inimile oamenilor. cu adevărurile nespuse. cu soarta. cu măştile. a renunţat să mai spună ,, mai rămâi". s-a dus. a obosit. acum e departe de oameni şi de visele ce le avea o dată, care i-au fost furate. a uitat să zâmbeasca. acum zâmbeşte doar cu lacrimi amare şi negre pe obraji. dar totuşi zâmbeşte, cu o expresie comico-tragică pe chip.

îşi aprinde o ţigară, iar lumina ei ce pâlpâie în întuneric, îi aminteşte de jarul aprins, amintirea unui mare foc, unei inimi ce-a ars o dată, acum stinsă. 
continuă să meargă pe sub stele, un suflet de copil într-un trup de femeie. în interior încă îşi mai aude strigătul ce-l tot cheamă, ca un ecou, dar îl ignoră. a apus soarele de mult, şi o dată cu el şi naivitatea ei. s-au scuturat pomii de ultima frunză, şi o dată cu iarna, şi sufletul ei.

cândva, credea în oameni şi-n zâmbete perfide. şi alerga pe câmpuri cu maci, prin doruri, pe plaje pustii şi poveşti nescrise. cândva era copil şi-şi regăsea casa prin sufletul cuiva, ca mai apoi să se rătăcească şi să cadă.. să cadă şi într-un final să se ridice, să se scuture şi sa fugă.

cândva a iubit şi ea. a iubit toamna, luminile oraşului, copiii străzii, balcoanele, muzica, valurile mării, câinii. cuvintele.  şi da, chiar şi oamenii i-au fost dragi, chiar dacă o înşelau mereu.                       
calcă acum peste visele ei copilăreşti, peste trădări, minciuni şi umilinţă, peste iubiri neîmpărtăşite, peste aşteptări zadarnice ca el să se întoarcă acasă; peste ani irosiţi aşteptându-l, zâmbind prosteşte. pierduţi pentru totdeauna.. tot ce a trăit a fost mereu doar o minciună. nu a existat niciun adevăr în viaţa ei. -preţul pe care l-a avut de plătit pentru sinceritatea şi naivitatea ei cumplită..

a mai rămas doar cu nişte amintiri îndepărtate, când soarele strălucea şi pe strada ei, dar oricum era cu dinţi. cu nişte ultime cuvinte ce-au răsunat goale, un ultim bilet, o ţigară uitată în scrumieră şi-o uşă definitiv închisă. doar fum şi ceaţă.
...de-ar fi văzut-o fericirea, până şi ea s-ar fi întors cu spatele ca să n-o zărească.

fuck v-day

14 februarie 2014. o zi ca oricare alta. m-am trezit târziu, când lumina soarelui abia se mai întrezărea. 
seară. cafea, ţigări şi telefoane peste telefoane în încercarea de a găsi pe cineva, o tovarăşă, orice cu care să ies la un suc. sau la un vin. să iau aer. încercări eşuate. şi e trist că oricine m-ar vedea acum, ar crede că sunt o ciudată, izolată şi singuratică, cu o expresie a feţei de comico-sentimentală ca de obicei. tragic. oare aşa am ajuns? opusa a celei care am fost, o umbră.
aş vrea să plâng, dar tot ce reuşesc să fac e să mă plimb prin casă de colo-colo, râzând ironic şi crispat şi auzind-o pe maică-mea îngrijorată şi înduioşată, cum mă trimite în oraş- că-mi dă ea bani.
mă alin totuşi că nu sunt singura de pe pamânt care trece prin asta acum. 

mă gândesc că în timp ce eu dormeam, afară mii de îndrăgostiţi, mulţi dintre ei patetici şi superficiali, sărbătoresc mirobolanta zi, de altfel comercială, refăcându-şi jurăminte şi promisiuni goale, sticle de vin, cine romantice, cafenele, trandafiri, zarvă, trafic, fluturaşi. şi eu dorm? 
m-am hotărât ca anul ăsta să nu-mi mai cumpăr singură trandafiri, şi nici să mă mai aranjez şi nici să nu-mi mai pese că nu e vreun nenorocit nefericit acum lângă mine, după care să mă ţin ca un animal credincios. şi oricum, sunt încă tânără.

de afară se aude muzică.

20:58 mă îmbrac. îmi iau hanoracul negru, pantaloni negri, totul negru, aşa că oricum sunt un fel de văduvă. 
şi ies afară să mă plimb până la magazin şi înapoi. iau o sticlă de vin, pe care să-l beau singură sau cu maică-mea, ţigări, multă ciocolată şi ceva de ronţăit. aşa îmi voi petrece eu ziua, sau noaptea, în faţa televizorului. 

cel puţin aşa credeam. dar a fost mai haotic decât credeam. viaţa mea bate filmul. nu voi înţelege niciodată de ce atrag mereu ghinionul şi nenorocirile.

nu merit chinul prin care trec. n-am meritat niciodată asta.

şi azi nu voi mai fi modestă. şi da, am înţeles mereu totul fără prea multe cuvinte. nu am avut nevoie de lămuriri. am aşteptat veşnic. niciodată nu am uitat nimic, niciodată nu am trădat, am iertat mereu totul. lumea urăşte când cineva se deosebeşte de ea. urăşte când lumina se contopeşte cu întunericul. urăşte adevărul, sinceritatea. urăşte când cineva se desprinde din sobrietatea sa care nu oferă fericire, trăire, ci doar rutină şi o aşteptare a sfâşitului.

Now you're just somebody that I used to know

Dragul meu M, 

e ultima mea scrisoare, sunt ultimele mele cuvinte.

au trecut doi ani de când ai plecat.
încă mai sunt dimineţi, când îmi beau cafeaua rece şi aerul proaspăt de început de primăvară, ce intră pe geam, îmi amintesc de tine, îmi trezesc sentimentele ce le aveam atunci, ce s-au stins de mult. şi zâmbesc, cutremurată de aceleaşi trăiri, gusturi, mirosuri, ce le simţeam odinioară. e incredibil cum doar anumite simţuri, fracţiuni de secundă, te reîntorc în timp, îţi trezesc atâtea amintiri.

încă îţi mai regăsesc chipul, privirea, mimicile feţei, felul în care te încruntai sau lumina din ochi şi roşeaţa din obraji, când erai atins de ceva. încă te mai găsesc, pentru un moment, în chipuri străine şi-n trecători grăbiţi.
uneori, când văd anumite locuri, îmi imaginez cum ar fi fost să fiu cu tine acolo, şi-mi trec tot felul de filme în cap.

...dar au trecut două toamne de când nu mai eşti aici. iar iubirea mea s-a ofilit ca frunzele veştejite purtate de vânt, departe, departe de tine.

au trecut ani peste mine, peste povestea noastră şi mă tem că timpul mi te-a luat. mă tem că timp pentru noi nu a mai rămas. oricât aş fi vrut să nu se întâmple.

...au fost nopţi peste nopţi albe, în care te-am strigat şi mi-a răspuns doar ecoul vocii mele. au fost veri toride în care mă uitam la cer, sperând că poate, din cealaltă parte a bucureştiului, şi tu te uiţi în acelaşi loc.
au fost nopţi ploioase de august, în care întinsă pe asfalt, voiam să-mi ridic viaţa doar cu voinţa nestrămutată de a muri. veri cu vin alb, bere şi multe pachete de ţigări, prieteni falşi, anturaje dubioase, depravare, totul ca să uit. nu vei ştii niciodată câte am îndurat, cât te-am visat, cât te-am chemat, de când ai plecat.
..m-am pierdut o vreme de mine.. şi când m-am regăsit, tu nu mai erai. 
prezenţa ta nu o mai simt. ai dispărut, dragul meu. 
mă tem că o dată cu primăvara, lacrimile mele acum îngheţate, se vor topi şi vor dispărea pentru totdeauna, o dată cu viforul iernii.




mai sunt clipe în care merg pe stradă cu capul plecat, şi-o emoţie îmi invadează sufletul la gândul că poate, când voi ridica privirea, te voi vedea.. pentru o secundă, venind spre mine, facându-ţi loc printre oameni, printre fulgii de zăpadă.
dar ştiu că nu te voi mai vedea niciodată.
acum am înţeles. iubirea poate muri, într-un fel sau altul, sau se poate consola. timpul o ia cu el. 

uneori, simt că mă trădez, că te trădez, uitându-te. că înşel iubirea ce ţi-am purtat-o cândva. nu e drept. ca atunci când moare cineva drag şi tu mergi mai departe.
dar viaţa te vindecă. am înţeles acum că există mai multe capitole din viaţa mea, că nu s-a terminat la tine.

te-aş căuta, în speranţa că atunci când te voi vedea, se va schimba tot. dar adevărul e că timpul nu mai poate fi dat înapoi, că noi ne-am schimbat, că viaţa s-a schimbat. nicio clipă nu va mai fi la fel, nici zâmbetele noastre, nici destinul care ne-a unit o dată, nici măcar drumul de munte unde a început totul, pe care noi am mers cândva şi ploaia de stele din urma noastră.
n-aş mai putea simţi niciodată ce-am trăit atunci; cu lacrimi în ochi îţi scriu, 
s-a dus.. s-a stins, ca stelele din acea noapte.
te-aş căuta, dar ştiu că n-am unde să te găsesc. nu mai exişti decât într-un trecut îndepărtat, nebulos.

e ciudat cum oameni care o dată erau totul pentru tine, acum sunt doar nişte străini, pierduţi în celelalte chipuri şterse din mulţime.

...te-am strigat în fiecare noapte, M, ani la rând, ca în noaptea aceea de la munte, când stăteam pe şoseaua întunecată şi pustie, eu la celălalt capăt, cu braţele întinse, strigându-te.

mai am doar un lucru să-ţi spun. nu-ţi cer să-ţi aminteşti de mine, nici să ai grijă de tine, să fii fericit sau lucruri ca acestea. nu, ştiu că poţi şi fără să-ţi zic eu asta. vreau doar să ştii cât de mult m-ai atins, cât de mult mi-ai schimbat viaţa. şi pentru asta îţi voi fi veşnic recunoscătoare.
dacă-mi poţi promite ceva, făgăduieşte-mi că atunci când vei fi trist, sau nesigur, sau îţi vei fi pierdut încrederea şi credinţa, vei încerca să te vezi prin ochii mei. mi-ai împlinit viaţa cândva, dar eu am fost doar un capitol din a ta.

al tău trecut, Maria

Mr. Morgan's Last Love

-ştii cum e atunci când iubeşti ceva atât de mult, încât începi să-l urăşti?
-da
-asta s-a întâmplat şi între tine şi cărţile tale?
-nu m-au mai interesat cărţile, atunci când nu m-a mai interesat viaţa.

-de ce nu ţi-a mai plăcut viaţa?

-practic nu iubeşti viaţa propriu-zisă. Iubeşti anumite locuri, animale, oameni, amintiri, mâncarea, literatura, muzica. Şi uneori, întâlneşti pe cineva... care are nevoie de toată dragostea pe care o ai de oferit. Şi dacă pierzi acea persoană, ai impresia că toate celelalte lucruri se vor opri în loc şi ele. Dar, toate celelalte lucruri pur şi simplu merg mai departe. Giraudoux a spus: ,,Poate să-ţi lipsească o singură fiinţă umană, chiar dacă eşti înconjurat de nenumărate altele." 

Aceşti oameni sunt.. în plus. Îţi obturează vederea, sunt o mulţime nesemnificativă. Ei... ei îţi distrag atenţia într-un mod nedorit. Aşa că.. îţi cauţi mântuirea în singurătate. Dar singurătatea.. nu te face decât să-ţi pierzi vitalitatea.

-deci eu îţi distrag atenţia într-un mod nedorit. îţi obturez vederea?

-tu.. eşti singura parte din viaţa mea pe care încă nu am înţeles-o.

-nu cred că ai înţeles tot ce s-a întâmplat în viaţa ta.

-de ce ai crede aşa ceva? 

spune-mi.

-cred că ziua în care o să înţelegem totul despre vieţile noastre, este ziua în care murim.