mâine poate să nu mai vină. nu voi lăsa nimic în urma mea, doar nişte rânduri, scrise de multe ori în cele mai cumplite momente din viaţa mea, în clipele mele de decădere, de rătăcire. doar nişte rânduri şi lacrimi amare pentru nişte oameni cărora nu le-a păsat niciodată de soarta mea. mă întreb uneori dacă s-a meritat, dacă nu voi regreta când va veni sfârşitul, că m-am irosit, că mi-am obosit sufletul.
inima mea abia mai bate. pun mâna în dreptul ei şi nu simt nimic. n-o mai simt. e frântă.
mă întreb dacă nu voi regreta nopţile albe, urlând tăcut în mine, strigându-l, căzută pe jos. dacă nu voi regreta că am uitat să mai cred în mine, că m-am îmbolnăvit, că mi-am pierdut sănătatea, timpul şi vitalitatea. că m-am pus pe ultimul loc pentru persoane care nu meritau nici măcar un zâmbet de la mine. că am crezut în oameni mai mult decât în mine şi că i-am lăsat să mă facă să cred că nu merit nimic, că nu valorez nimic, că sunt singura vinovată. mă întreb dacă nu voi regreta, că abandonată în tristeţe şi doruri şi aşteptări zadarnice, am fost oarbă şi am uitat să mai văd frumosul, am uitat să mă mai bucur, şi mi-am pierdut ani, atâţia ani din viaţa mea. dacă nu voi regreta că n-am uitat oameni care şi-au văzut de mult de drumul şi interesul lor. că mi-am cerut iertare pentru lucruri pe care nu le-am făcut, că m-am învinovăţit inutil şi-am crezut în cuvinte goale şi zâmbete perverse, în oameni a căror viaţă e construită toată din minciună. că am căutat şi m-am încăpăţânat să văđ frumosul din suflete acolo unde nu exista nimic, doar pentru că îmi doream asta. că m-am uitat mereu înapoi, că m-am întors mereu din drum unde am găsit doar porţi închise şi locuri străine şi reci. că eu mereu am lăsat uşa deschisă. că m-am agăţat de oameni şi-am trăit prin ei, crezând că aşa mă salvez de mine însămi. că am închis ochii şi-am plecat capul, la cuvinte înjositoare şi minciuni spuse cu zâmbetul pe buze, că m-am făcut că nu văđ, că nu aud, şi-am iertat, aşteptând să mi se zică adevăruri pe care eu le ştiam deja. că mi-am lăsat orgoliul atunci când am ţinut la cineva, orgoliul meu n-a fost niciodată suficient de mare în faţa iubirii ce o purtam. că am fost mereu prea sinceră, nefiresc de sinceră şi deschisă cu oameni care au folosit asta împotriva mea, cu oameni care şi-au ţinut mereu sufletul închis, departe de mine.
nu am putut niciodată să trăiesc în prezent, poate de teamă, nu ştiu. mereu am trăit în trecut. mereu m-am legat de el, nu m-am lăsat o clipă să fiu fericită. am zis că nu-i pentru mine.
cred ca fericirea nu te aşteaptă. vine chiar în acel moment, iar dacă nu o vezi, îţi întoarce spatele şi pleacă, scârbită. şi aşa alergăm o viaţă întreagă după ea, neştiind că e chiar atunci. sunt simple momente, simple fracţiuni de secundă, simple zile.
ştii cum e atunci când iubeşti ceva atât de mult încât ajungi să-l urăşti?
cândva, credeam că sunt un om trist şi nefericit. apoi am realizat că urăsc viaţa atât de mult tocmai pentru că o iubesc prea mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu