He is my everything. I'm his nothing

 Libertate e atunci când eşti în stare de orice, să-ţi depăşeşti propriile  limite, adevăruri, raţiunea. Şi atunci te urci în tren să te ducă departe.. Să-l vezi, măcar încă o oră, două, o zi. Să rămâi cu clipele alea pentru o eternitate.  Pentru el.. ai fugi oriunde în lume, doar să-i mai vezi o dată zâmbetul, să-i mai auzi vocea.

...Nu mai eşti aici, iubitul meu. Nu ştiu de ce niciodată n-am putut să scriu despre tine. E prima oară. Poate pentru că ceea ce simt e mult peste cuvintele reci. E ceva ce mă sfâşie cumplit şi mă stinge uşor uşor, zi de zi. Te am adânc în sufletul meu, întipărit în viaţa mea , în tot.. nimeni nu ştie, nu vorbesc niciodată despre tine. Eşti secretul meu, amarul meu, eşti prea departe până şi-n inima mea,  undeva prea departe de conştiinţa mea,  ca să poată observa cineva. Ca să pot observa chiar eu. Aşa că te ascund mereu. Dar îmi dau seama că tăcerea ce se aşază uşor peste mine,  peste noi, peste povestea noastră, transformată brusc în resemnare,  mă omoară puţin câte puţin, până voi ajunge doar o umbră. Umbra a celei care am fost. Mă secătuieşte. Şi-am un zâmbet stins, am amuţit. Pentru că atunci când ţi se ia speranţa, fără de care omul nu poate trăi, râsetele  devin tăcere. Semnul înţelepciunii sau înbătrânirii timpurii a sufletului.

Casa mea e goală, străzile de aici şi oraşul sunt pustii  fără tine. E înnorat şi anost. Toate te aşteaptă să te întorci acasă.Toate îţi poartă prezenţa.  N-ai lăsat nici măcar un bilet, orice, de adio. Ai plecat, brusc, inevitabil, stupid din lumea mea. Dar nu, nu vreau să ne spunem rămas bun, până n-o să ne mai vedem din nou. Te aştept, iubitul meu. Doar aici ne va fi bine.

Uneori, când stau singură la cafea, un gând nebunesc mă cuprinde. Dar îl ignor pe parcursul zilei.. apoi vine seara şi neliniştea şi dorul de tine mă sfâşie. Înnebunesc. Fumez ţigară după ţigară şi-mi torn pahare de vin. Nu-mi vine să cred că nu mai eşti aici. Parcă ieri erai în faţa mea, în viaţa mea, apărut brusc, de nicăieri.

O dată cu soarele, apune orice sentiment de posibilitate.  Nu ştiu de ce noaptea mereu te-a chemat. Probabil pentru că în noapte ne-am cunoscut şi-n noapte erau întâlnirile noastre.

 Ai lăsat în urma ta un gol cumplit..

.. Am atâta energie negativă în mine încât pe orice pun mâna, distrug. Iau paharele în mână şi se sparg instant. Până şi curentul se ia pentru câteva secunde. Am pierderi de memorie. Obiectele îmi cad din mână, din buzunare.  Pierd lucruri, oameni şi-mi pierd şi mintea. Mă întreb oare cum aş putea atunci să am grijă de mine, să nu mă distrug? Şi-atunci mă închid în cameră şi mă arunc pe jos, incapabilă să mai stau pe picioare şi rămân aşa, ore în şir cu privirea în tavan. Sunt prea mulţi ani la mijloc ce m-au adus aici.

 

...Aş fugi chiar acum spre tine, să te caut. Să iau primul avion sau tren şi să pornesc în căutarea iubirii mele pierdute. În căutarea sensului vieţii mele. Aş străbate munţi şi oceane să ajung la tine, cu tălpile goale.. prin ploaie şi furtuni, aş călca pe mizeria şi amărăciunile vieţii mele. Aş înfrunta orice pericol, cu riscul de a mă pierde definitiv,  doar ca să te găsesc şi să-ţi cad în braţe, obosită. Să-ţi dau ultima mea suflare.  
Dar unde aş putea să te găsesc? Lumea e prea mare şi e un zid şi mai mare între noi. O prăpastie prea adâncă..un hău,  şi mă tem că dacă aş încerca să o sar, aş cădea în gol, în neant, în deşertăciune. 
Şi nu am nici măcar o poză cu tine.

Te-aş căuta, să te văđ, să-ţi sar în braţe, să nu mă mai sufoc. Să am din nou aer, să-mi bată din nou inima. Să petrecem câteva clipe ce-mi vor marca destinul.. Să ne plimbăm, pierduţi,  pe străzile vechi şi încărcate de istorie, să admirăm arhitectura caselor şi să ne povestim. Să mă mai enervezi cu glumele tale proaste  şi să ne jucăm ca doi copii, fugiţi în lume. Să-mi spui cât de nebună şi psihopată  sunt, că n-ai mai întâlnit un aşa dezastru, dar cât de frumoasă şi necesară ţi-am părut, în lipsa mea. Să-mi şopteşti că ţi-a fost dor în briza Mediteranei şi să bem vin roşu pe balcon, în nopţi albe. Să mă trezesc la tine în braţe, în razele dimineţii de început de primăvară. Să-mi beau cafeaua cu tine pe terasă.

 ... Căci mâine s-ar putea să nu mai vină.

..Căci doar o dată, de două ori se întâmplă lucruri cu adevărat mari. Să caut eu fericirea, dacă ea mi-a întors spatele, scârbită. Căci destinul este podul pe care îl construieşti către persoana iubită.