Insomnii

Hazardul din viaţa mea, a trimis din nou o furtună.. ca să împrăştie în cele patru zări tot, puţinul meu noroc pe care îl mai aveam. sunt victima unui destin crud pe care nu-l înţeleg. cu cât mă chinui mai mult încercând să-l înţeleg.. cu atât mai tare urlă furtuna în capul meu.. îndepărtând adevărul. şi am rămas din nou cu mâna întinsă, ca a regelui Lear, aşteptând după ceva ce nu va mai veni niciodată.

poate că cuvintele mele s-au transformat într-un blestem. m-am blestemat singură. când am început să nu mai cred în nimeni, nici soarta n-a mai crezut în mine.

acum ştiu că anumiţi oameni, perverşi, pot să-ţi întunece minţile, făcându-te să vezi ce nu este. transformându-ţi întreaga viaţă într-o minciună, transformându-te într-o glumă proastă, o ironie a sorţii. transformând minciuna în adevărurile tale. e incredibil cum sunt unii de naivi şi creduli, aşteptând ani la rând după himere triste.

sunt două părţi din mine ce se contrazic. una de femeie puternică, cu zâmbetul fals, gol, murdar, vulgară, în stare de orice, puţin cam uşuratică, vicioasă, superficială şi depravată, pe care n-ai da doi lei la prima vedere, o scârbă; şi alta de copil prost, slab, naiv, visător, prea profund şi onest,  trist, sincer, scârbit de lumea din jur şi speriat de ce a ajuns. înger şi demon în acelaşi timp. portretul meu e pictat din alb negru. probabil d-aia fericirea şi norocul mi-au întors mereu spatele. probabil d-aia oamenii nu m-au înţeles şi-au plecat pe alt drum, probabil d-aia toţi bărbaţii au fugit. probabil de aceea nu mi-am găsit nicăieri un loc.

mi-am dat seama că anumite lucruri pe care le faci, îşi pun amprenta pe tine definitiv. nu mai e o joacă. am tratat viaţa mereu ca pe un joc, ca pe o poveste stupidă, iar ea s-a întors împotriva mea, izbindu-mă de realitate, care e prea rece ca să o pot suporta.

m-am distrus şi e prea târziu ca să mă mai întorc din drum.  am crezut că pot să am control, că totul va fi bine ca atunci când eram copil, că pot să mă întorc oricând, dar m-am rătăcit.

e 6:05 şi eu iar nu dorm. îmi beau minţile şi-mi fumez anii, umplând scrumiera până la refuz. de câţiva ani nu mai pot dormi nopţile. e o teamă ce mă sfâşie cumplit. e gustul acela amar că a mai trecut o zi, fără să se întâmple nimic. de aceea nu adorm. simt că pierd. că zilele se duc, fără speranţa unui viitor mai bun. că aştept lucruri ce nu vor veni niciodată, de aceea fericirea mă tot lasă în urmă.