s-au scuturat frunzele toamnei, iarna le-a îngropat, iar primăvara se întoarce cu dimineţi răcoroase, cu perdele albe fluturate de vânt, cu ploi, cu miros de cafea şi tei. cu un sentiment al tuturor oamenilor de posibilitate, de speranţă, de un nou început.
iar ea.. noaptea cutreieră străzile, cu un amar în colţul gurii şi-o vagă ironie, ca aceea a oamenilor mândrii care au fost învinşi. hoinăreşte pe străzi cu muzică de la vreo casă lăturalnică, cu insomnii, cu gânduri confuze şi dezordonate, cu parfum de liliac, cu paşii ce calcă asfaltul de parca s-ar surpa sub ea. şi-a închis inima de mult, acum sunt doar cioburi pe care calcă. ochii îi sunt negri şi goi, trişti şi strălucesc la lumina felinarelor. .
priveşte fix, mereu înainte, de parcă ar ştii unde se duce. nu se uită o clipă înapoi, nici măcar la ziua în care el a lăsat-o în urmă, cu sufletul şi trupul îngenuncheat, ţipând surd şi aruncată la pământ, implorându-l să nu plece. merge alene şi se amestecă în noapte, printre casele vechi, în umbrele copacilor, în vânt, în zgomotele maşinilor din depărtare, în vuietul oraşului şi lumii ce nu se opresc în loc o dată cu ea.
în viaţa ei acum e întuneric şi frig. şi nimeni şi nimic nu o va mai lumina..
a renunţat. a renunţat să mai lupte cu inimile oamenilor. cu adevărurile nespuse. cu soarta. cu măştile. a renunţat să mai spună ,, mai rămâi". s-a dus. a obosit. acum e departe de oameni şi de visele ce le avea o dată, care i-au fost furate. a uitat să zâmbeasca. acum zâmbeşte doar cu lacrimi amare şi negre pe obraji. dar totuşi zâmbeşte, cu o expresie comico-tragică pe chip.
îşi aprinde o ţigară, iar lumina ei ce pâlpâie în întuneric, îi aminteşte de jarul aprins, amintirea unui mare foc, unei inimi ce-a ars o dată, acum stinsă.
continuă să meargă pe sub stele, un suflet de copil într-un trup de femeie. în interior încă îşi mai aude strigătul ce-l tot cheamă, ca un ecou, dar îl ignoră. a apus soarele de mult, şi o dată cu el şi naivitatea ei. s-au scuturat pomii de ultima frunză, şi o dată cu iarna, şi sufletul ei.
cândva, credea în oameni şi-n zâmbete perfide. şi alerga pe câmpuri cu maci, prin doruri, pe plaje pustii şi poveşti nescrise. cândva era copil şi-şi regăsea casa prin sufletul cuiva, ca mai apoi să se rătăcească şi să cadă.. să cadă şi într-un final să se ridice, să se scuture şi sa fugă.
cândva a iubit şi ea. a iubit toamna, luminile oraşului, copiii străzii, balcoanele, muzica, valurile mării, câinii. cuvintele. şi da, chiar şi oamenii i-au fost dragi, chiar dacă o înşelau mereu.
calcă acum peste visele ei copilăreşti, peste trădări, minciuni şi umilinţă, peste iubiri neîmpărtăşite, peste aşteptări zadarnice ca el să se întoarcă acasă; peste ani irosiţi aşteptându-l, zâmbind prosteşte. pierduţi pentru totdeauna.. tot ce a trăit a fost mereu doar o minciună. nu a existat niciun adevăr în viaţa ei. -preţul pe care l-a avut de plătit pentru sinceritatea şi naivitatea ei cumplită..
a mai rămas doar cu nişte amintiri îndepărtate, când soarele strălucea şi pe strada ei, dar oricum era cu dinţi. cu nişte ultime cuvinte ce-au răsunat goale, un ultim bilet, o ţigară uitată în scrumieră şi-o uşă definitiv închisă. doar fum şi ceaţă.
...de-ar fi văzut-o fericirea, până şi ea s-ar fi întors cu spatele ca să n-o zărească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu