oamenii se complac în durere şi iubesc suferinţa. oamenii găsesc prin ideea de moarte un mijloc de scăpare. victimizare. sunt maeştrii în arta sinuciderii. îşi pun singuri povara pe umeri şi transformă autocompătimirea într-o activitate cotidiană. da. se sinucid în fiecare zi cu gânduri negre, cu amărăciune şi regrete inutile, cu aşteptări deşarte, cu dureri mute.
îmi beau cafeaua ca de fiecare dată prea amară, cumplit de amară, aşa ca sufletul meu, ca starea mea de zi cu zi. mă gândesc cum de am ajuns aici, prin ce procese ale minţii mele, mi-am distrus viaţa. şi mă gândesc că, în acest moment, milioane de oameni se simt la fel de negativ ca mine, încărcaţi în propria lor ură şi resentimente.
fumul se ridică molcom şi mă uit pe geamul din camera mea. e gri. e anost. e o zi înnorată de iarnă, searbădă. caut în adâncurile fiinţei mele, pe care le consideram secrete şi inaccesibile şi dau de un adevăr crud, nemilos. tot ce am ajuns azi e consecinţa acţiunilor mele.
cu o urmă vagă de tristeţe, sting ţigara nervos. am gura uscată, iar gustul de tutun înecăcios îmi provoacă greaţă.
realizez că fiinţa mea e cea care creeaza lumea. ochii mei, percepţiile mele, sufletul meu, trecutul şi viitorul meu, toate, toate. putem vedea doar ceea ce suntem. nu evenimentele, nici circumstanţele pe care le-am trăit sunt responsabile de ceea ce simt.
09:02
mai am o singură ţigară. scotocesc prin buzunare şi-n toată casa după mărunt.
de multe ori mă gândesc cât de bine ar fi fost ca dragostea să vină la mine, cum vin banii la mine de uşor.
e linişte. port în mine un gol. am citit undeva că în viaţă nu există spaţii goale. că dacă nu le umpli voit, lumea o va face în locul tău, nemilos.
mă arde pieptul, gâtul şi abia mai scriu. mă uit la telefonul de pe pat ce parcă mă aşteaptă să-l iau şi sa apelez. obişnuiam să te caut noaptea ca să-mi potolesc temerile cu trupul tău, cu vocea ta, cu zâmbetul tau, cu orice, incapabilă să mai suport ceea ce mi se întâmpla.
dar de data asta, îmi înec disperarea în mine şi-mi ţin braţele ca să nu se mai îndrepte haotice spre tine. înghit în sec şi simt tot mai pronunţat nodul infect din gât. mai iau o gură de cafea şi-mi construiesc mental răzbunarea, pas cu pas. simt o voluptate smintită să calc în picioare ceea ce am adorat o dată. mereu când mi-a fost frică, te-am sunat pe tine. dar pentru ce să te mai caut? pentru o clipă, două de fericire iluzorie.. ca apoi să rămân iar singură, abandonată, în sticle de alcool şi mocirlă, cu povara ta pe umerii mei. cu povara lumii întregi. pentru ce să te mai aştept tremurând în frig? pentru ce să te mai chem în casa mea, să-ţi dau de băut şi să te încălzesc, când eu o să rămân tot tremurând de frig zile la rând..? mă abţin să nu te caut, să nu te chem, ţi-aş spune chiar acum să vii. mâine, oricând. apoi vom vedea. dar nu. viaţa mă duce tot mai departe de tine. încet încet neliniştea şi aşteptarea se transformă în regrete, în linişte, în resemnare. nu-mi mai ţipă sufletul că nu eşti aici, că nu te mai văd nici azi. nici niciodată. şi poate că e mai bine aşa.
privesc în trecut şi încerc să-mi dau seama de ce nicio relaţie n-a mers. de ce mereu a trebuit să dau numai de nenorociţi. de ce lucrurile s-au repetat la nesfârşit. imaturitate, gelozii, certuri, regrete, orgolii, acuzaţii, dependenţe, subjugare, mimarea unei relaţii, trădare, slăbiciune, minciună, laşitate, răzbunare, ură, înstrăinare şi uitare în cele din urmă. poate că acei nemernici sunt o singură persoană, cu toţii. mereu aceeaşi. nu se schimbă niciodată. în umbra măştii, deghizată, m-am aflat chiar eu. mereu. eu, întâlnindu-mă la nesfârşit pe mine însămi. e ciudat, nu? revoltător. poate că oamenii cu care nu reuşim să legăm o relaţie, pe care ajungem să îi urâm, reprezintă de fapt lipsurile noastre, golurile noastre, dorinţele noastre eşuate. sunt doar nişte fantome, doar nişte umbre pe care eu însămi le-am ales să-mi menţină starea de dependenţă. şi care revin la nesfârşit pentru că eu aleg asta, inconştient, desigur. poate că nefericirea nu e niciodată întâmplătoare. poate că ani de zile m-am rugat să se întâmple asta, fără ca măcar să admit faţă de mine, am dorit-o, am invocat-o cu ardoare. am tânjit după situaţii limită, complicate, ambigue. visele se adeveresc, până şi cele mai întunecate. oamenii sunt nişte fragmente care plutesc în univers. sufocaţi de durere, ei încearcă să uite de moarte, prin moarte.
12:34
simt nevoia să fug. să mă îmbrac şi să ies afară în aerul proaspăt şi înţepător al iernii târzii. să mă orbească albul murdar şi mocirla prin care se târâsc trecătorii grăbiţi. să-i las în urmă pe toţi pentru totdeauna. să las măştile din jurul meu pe care sunt prea obosită să mai încerc să le dau la o parte, căci e atât de uşor să înşeli, oamenii după care m-am tot ţinut şi agăţat ca o muribundă, ca o cerşetoare după puţină fericire, apelurile nepreluate, minciunile şi adevărurile prea dureroase, oamenii de care credeam că depind sufleteşte. să fug de toţi, chiar şi de mine.
ies afară şi mă pierd pe străzile jegoase ale bucureştiului. mă duc unde mă poartă vântul, adică departe de tine. văd oameni pierduţi în nimicurile cotidiene, zgomot, trafic, zarvă, râsete superficiale, priviri încruntate. hoinăresc pe străzi şi picioarele mă poartă prin locuri străine. eu, doar eu şi cu mine, fără gânduri, fără iubiri, fără trecut şi viitor. ca o nebună mă pierd în mulţime şi mă afund în învălmăşeala traficului sufocant, lăsându-mă învăluită în mirosul rece şi luminile oraşului. ca o fantomă merg în neştire. mă pierd în poveştile oamenilor pe care eu însămi le născocesc. nu mai vreau să mă întorc acasă. nu vreau să mă mai complac în anxietate, îndoieli şi temeri. înoptez la un bar de pe o stradă lăturalnică. nu-mi mai pasă unde sunt. vreau mult alcool, cât pot duce, tutun şi.. pe tine, ba nu, pe tine nu te mai vreau. nu vreau să stau la o masă, aş părea tristă şi singuratică. prefer barul de care să fiu aproape când sufletul meu va mai cere încă un pahar. îmi aprind ţigară după ţigară cu o aură de drama queen, cu o expresie jalnică de femeie rănită, ce a renunţat de mult să mai simtă. barmanul schimbă scrumiera din 10 în 10 minute, uitându-se nepoliticos.
tot felul de oameni în jur şi priviri superficiale, ostentative, scârboase. îmi hrănesc iluzia unei lumei fără griji, cu oameni invulnerabili şi fericiţi.
lumea este trecutul meu. tot ceea ce văd şi ating. nu pot cunoaşte mai mult decât ceea ce sunt. am o senzaţie enervantă de deja-vu. mă uit la râsetele zgomotoase şi reci din jur. pe oricine întâlnesc, pe oricine văd este de fapt trecutul meu. sunt nişte stări şi imagini ce se derulează la nesfârşit. ei sunt de fapt materializarea stărilor mele interioare, imaginea mea în oglindă. cenuşă. tot ce am fost. se risipeşte, şi devin din ce in ce mai ameţită. nu pot fugi de mine, din mine. încerc să torn vinul dintr-o sticlă de cotnari pe jumătate goală şi dau pe lângă. îmi imaginez că vinul reprezintă lacrimile mele, durerile mele, neputinţele mele, dar e ca şi cum aş vrea să torn oceanul într-un pahar. decid să beau direct din sticlă.
toate sunt anapoda şi e frumos.
raţiunea şi conştiinţa mea se năruie. mă simt într-un vis, departe de mine şi de bar, departe de privirile perverse ale barmanului, departe de oamenii zgomotoşi şi muzica proastă. departe de tine.
rătăcesc prin amintirile mele acum goale, lipsite de orice simţire, de orice emoţie. mă hotărăsc ca mâine să iau primul tren şi să plec, nu conteaza destinaţia. biletul meu spre libertate şi uitare. spre pierdere de sine.
aş vrea să-mi pese, să-mi mai pese măcar un pic, să mă mai doară, o durere surđă, orice, dar sunt anesteziată complet. un plânset fără lacrimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu