14 februarie 2014. o zi ca oricare alta. m-am trezit târziu, când lumina soarelui abia se mai întrezărea.
seară. cafea, ţigări şi telefoane peste telefoane în încercarea de a găsi pe cineva, o tovarăşă, orice cu care să ies la un suc. sau la un vin. să iau aer. încercări eşuate. şi e trist că oricine m-ar vedea acum, ar crede că sunt o ciudată, izolată şi singuratică, cu o expresie a feţei de comico-sentimentală ca de obicei. tragic. oare aşa am ajuns? opusa a celei care am fost, o umbră.
aş vrea să plâng, dar tot ce reuşesc să fac e să mă plimb prin casă de colo-colo, râzând ironic şi crispat şi auzind-o pe maică-mea îngrijorată şi înduioşată, cum mă trimite în oraş- că-mi dă ea bani.
mă alin totuşi că nu sunt singura de pe pamânt care trece prin asta acum.
mă gândesc că în timp ce eu dormeam, afară mii de îndrăgostiţi, mulţi dintre ei patetici şi superficiali, sărbătoresc mirobolanta zi, de altfel comercială, refăcându-şi jurăminte şi promisiuni goale, sticle de vin, cine romantice, cafenele, trandafiri, zarvă, trafic, fluturaşi. şi eu dorm?
m-am hotărât ca anul ăsta să nu-mi mai cumpăr singură trandafiri, şi nici să mă mai aranjez şi nici să nu-mi mai pese că nu e vreun nenorocit nefericit acum lângă mine, după care să mă ţin ca un animal credincios. şi oricum, sunt încă tânără.
de afară se aude muzică.
20:58 mă îmbrac. îmi iau hanoracul negru, pantaloni negri, totul negru, aşa că oricum sunt un fel de văduvă.
şi ies afară să mă plimb până la magazin şi înapoi. iau o sticlă de vin, pe care să-l beau singură sau cu maică-mea, ţigări, multă ciocolată şi ceva de ronţăit. aşa îmi voi petrece eu ziua, sau noaptea, în faţa televizorului.
cel puţin aşa credeam. dar a fost mai haotic decât credeam. viaţa mea bate filmul. nu voi înţelege niciodată de ce atrag mereu ghinionul şi nenorocirile.
nu merit chinul prin care trec. n-am meritat niciodată asta.
şi azi nu voi mai fi modestă. şi da, am înţeles mereu totul fără prea multe cuvinte. nu am avut nevoie de lămuriri. am aşteptat veşnic. niciodată nu am uitat nimic, niciodată nu am trădat, am iertat mereu totul. lumea urăşte când cineva se deosebeşte de ea. urăşte când lumina se contopeşte cu întunericul. urăşte adevărul, sinceritatea. urăşte când cineva se desprinde din sobrietatea sa care nu oferă fericire, trăire, ci doar rutină şi o aşteptare a sfâşitului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu