if you're in dreams, I remain in dreams

va veni o zi când îţi vei da seama că singurul om care te-a meritat, a fost acela care a stat lângă tine când tu îl îmbrânceai şi îi făceai rău. când tu îl loveai cu indiferenţa şi mândria ta stupidă, iar el îţi zâmbea şi te ierta. când tu îi dădeai o palmă şi el întorcea şi celălalt obraz. când îl făceai să plângă şi râdeai de vulnerabilitatea lui de copil. când se ţinea după tine şi îşi continua drumul alături de tine, îndurând umilinţe şi reproşuri nemeritate. chiar dacă pe drumul tău era frig şi pustiu, el se încăpăţâna să meargă în urma ta, mereu, lângă tine, în umbra ta. căci bunătatea şi sensibilitatea lui te făceau să te simţi superioară şi invincibilă şi te făceau să crezi că el îţi aparţine, că va fi acolo mereu.

...ziua când îţi vei da seama, va fi aceea în care el va pleca într-un sfârşit, obosit şi înstrăinat de tine.. când va realiza că nu îi e locul acolo, că nu mai are niciun rost, că se iroseşte zadarnic. 

şi vei rămâne singură, cu un gol imens în jurul tău, căci abia atunci îi vei simţi absenţa. abia atunci vei ştii că el e tot ceea ce ai căutat. tot ceea ce ai iubit.

îl vei aştepta şi îl vei căuta oriunde te duci, vei întreba de el pe toţi oamenii ce-i vei întâlni, vei spune tuturor cât l-ai adorat şi că nu l-ai putut uita; îl vei căuta în toate locurile din lume, dar nu-l vei mai găsi niciodată.. nicăieri. îi vei fi pierdut urma. 

îţi va rămâne doar în vise şi-n amintiri şterse de timp. şi atunci vei fi împovărată, o viaţă întreagă, cu multe regrete şi dureri mute.

... va fi prea târziu. căci lucrurile nespuse şi nefăcute la timp, în zadar sunt făcute mai târziu. o dată ce oamenii pleacă, dispar definitiv din viaţa ta, din lumea ta. nu mai există.

I miss the good old days

mi-e tare dor de tine, dor! unde eşti? unde ai dispărut?

de multe ori, nu mai am lacrimi, dar de ce acum când îţi scriu, lacrimile mi-au inundat obrajii? brusc, inevitabil, stupid. mă ustură ochii, îmi tremură mâinile, abia mai scriu.

au fost zile, luni în care nu m-am mai gândit la tine. pentru că tu eşti undeva ascuns în mine. mereu. eşti parte din mine, oricât de clişeic ar suna. e ca şi cum aş ştii că mă cheamă maria.

n-am putut să mă îmbăt niciodată destul ca să te scot din mintea mea. n-am reuşit niciodată să fug atât de departe încât să-ţi uit amintirea. n-am putut niciodată să iubesc pe cineva atât de tare încât să-ţi ocupe locul din inima mea.

timpul a trecut în zadar, dor! nu mi te-a putut lua niciodată de aici.

au trecut patru ani! patru ani blestemaţi de când aimee şi dor nu mai sunt, de când povestea lor s-a sfârşit. îmi vine să plâng doar la gândul că a trecut atâta timp.. mă simt de parcă n-aş fi trăit în tot timpul acesta, de parcă am fost într-un somn adânc.

...şi probabil vor mai trece încă patru, zece, douăzeci, cincizeci de ani şi eu voi rămâne tot aici, strigându-mi şi plângându-mi iubirea mea moartă.

oricine a mai venit în viaţa mea şi va mai veni, pe oricine am iubit şi voi mai iubi, orice aş face, nu va mai fi la fel.

îmi amintesc simple momente, fracţiuni de secundă, şterse acum de timp. şi acum parcă te văđ în faţa mea, cu capul aplecat, în curtea liceului. ne certasem şi ne despărţisem ca de obicei. nu mai ştiu din ce motiv, sigur unul prostesc. m-ai aşteptat să ies de la ore şi când m-ai văzut, ai venit la mine şi m-ai oprit din drum. aveai gluga pusă pe cap, hanoracul bleu şi te uitai în ochii mei, îmi amintesc ca într-un vis. mi-ai spus:

,, te rog, iartă-mă! hai să ne împăcăm, te rog. mai dă-mi o şansă!"

mă ţineai de mână şi nu-mi dădeai drumul. eu voiam să plec şi ţi-am zis sictirită să mă laşi în pace, că nu mai vreau, că s-a terminat. deşi nu ştiai, dor, cât voiam să-ţi sar în braţe, să te sărut, să-ţi respir aerul, să ne împăcăm. cât mă abţineam să stau pe picioare. şi-am plecat.. lăsându-te acolo trist şi cu ochii înlăcrimaţi, de culoarea toamnei, ochii tăi care niciodată n-au fost răi.

aveam un orgoliu stupid, eram mândră şi rea. simţeam o voluptate smintită din a-ţi face rău, de a te vedea îngenuncheat şi umilit în faţa mea. tu îţi călcai mereu pe orgoliu pentru mine şi-ţi cereai iertare şi pentru greşelile mele.

... îmi amintesc apoi de seara în care tu voiai să pleci şi eu ţi-am spus să nu pleci, să mai rămâi. mă supărasem. a venit tramvaiul, ne-am sărutat în grabă şi m-am întors să plec. tramvaiul a pornit şi când m-am uitat în urma mea, tu erai acolo, încă în staţie, zâmbind.

...nu te voi uita niciodată, prima mea iubire.

She never could get drunk enough to get him off her mind

te-am căutat. te-am căutat atâta timp.. pe drumuri necunoscute, în ochi străini şi oameni ce mi-au mai perindat sufletul. în ,, te iubesc"uri şi promisiuni goale, în strângeri de mână şi nopţi albe. în sticle de vin bându-ţi memoria şi amarul. în zile de iarnă şi trandafiri roşii şi poveşti care păreau nemuritoare. în despărţiri răvăşitoare şi toamne târzii. te-am căutat, iubitule, dar nu te-am găsit nicăieri. 

viaţa mea a continuat şi fără tine... şi fără mine. dar lasă-mă să-ţi zic că din clipa în care ai plecat, nimic n-a mai fost la fel. cu lacrimi în ochi îţi scriu. mi-a luat atâta amar de vreme să realizez că viaţa mea a început şi s-a terminat o dată cu tine.. să realizez că în viaţă doar o dată te întâlneşti cu acel ceva, cu adevărat mare.. o singură dată. ce urmează după e lipsit de sens.

e târziu. nu mai pot să-ţi vorbesc, dar îţi scriu. îţi voi scrie mereu, iubitule. până când cuvintele mele se vor risipi şi se vor pierde o dată cu mine. o dată cu povestea noastră.

îmi pare rău că n-am ştiut să apreciez momentele alea, când m-am întâlnit cu fericirea. o aveam chiar în faţa mea şi eu am trecut pe lângă ea, îmbrâncind-o, ignorând-o.. şi-am rămas cu mâna întinsă, căutând-o oriunde m-am dus. 

dar ştiu că nu mă voi mai întâlni niciodată cu ea, cu acele vremuri, ele există acum doar în amintirea mea.

they will only care when you are gone

încă îmi amintesc noaptea în care mi-ai spus indiferent că o să pleci. mi-ai dat vestea ca şi cum ar fi fost un lucru banal, un mic amănunt neimportant, printre altele. mi-ai spus atunci sec, că nu mai e timp pentru noi. 

am rămas mută în faţa ta, inertă, cu acelaşi zâmbet tâmp pe faţă.. şi-am început să râd isteric şi prostesc. ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. ca şi cum n-aş fi simţit că mi-a căzut cerul în cap. ca şi cum n-aş fi simţit că se surpă pământul sub mine la fiecare pas şi că nu mă mai ţin picioarele. ca şi cum lucrurile din jur n-au început să se învârtă haotic. ca atunci când ţi se spune că a murit cineva drag şi tu zici că nu, negi, refuzi realitatea şi nici măcar nu poţi să plângi.

n-am ştiut cum să reacţionez, am înghiţit totul în mine. am închis ochii şi s-a făcut din ce în ce mai frig, mai noapte, mai departe şi mai gol.

...şi-ai plecat.

a fost ultima oară când te-am mai strâns în braţe.

sunt nopţi în care la un pahar de vin şi oameni fericiţi şi zgomotoşi în jur, îmi amintesc de tine, printre fum şi muzică tare. atunci închid ochii şi-ncerc să-mi amintesc de chipul tău, de trăsăturile feţei, de felul în care zâmbeai sau te încruntai când te enervam, de tonul vocii tale, căci timpul le-a şters.

rămân aşa, uitându-mă în gol, cu o ţigară în vârful degetelor de decor, cu zâmbetul meu rece şi scârbit, plecat în colţul gurii şi-acelaşi râs forţat, isteric, de copil prost şi trist. căci lumea îmi face rău, cu toată fericirea şi superficialitatea ei stupidă. mă oboseşte, mă apasă, mă îmbătrâneşte.

...şi-atunci îmi vine să o iau la fugă, să te caut, să nu mă mai sufoc, căci a trecut atâta amar de vreme de când ai plecat..

sunt nopţi în care stau la biroul meu, printre miros de cărţi vechi şi cafea şi fum de ţigară. mă chinui să scriu, să învăţ ceva, dar brusc îmi apari tu în gânduri şi nu mai pot face nimic. deschid apoi geamul şi mă uit la stelele reci din imensul cerului. te caut în lumina lor, căci ştiu că-s mii de ani şi între ele şi-o distanţă infinită. mă întreb atunci dacă într-o zi ne vom revedea. ele trebuie să ştie.

îmi amintesc apoi că multe sunt doar o iluzie, căci s-au stins de mult, ca iubirea mea moartă. poate au căzut înainte ca noi doi să ne naştem.

sunt nopţi în care mă îmbrac şi ies afară în aerul rece de primăvară şi parfum de liliac şi de pomi înfloriţi. simt atunci o pace în suflet şi-o linişte deplină ce doar în nopţi de primăvară le pot avea. apoi o tristeţe copleşitoare îmi cuprinde tot sufletul. căci tu nu mai eşti aici, să-ţi sar în braţe şi să te iau de mână. şi lumea devine iar lugubră şi goală.

sunt zile în care reuşesc să nu mă gândesc la tine, când lucrurile cotidiene mă solicită şi nu mă lasă să-mi amintesc. ţin totul undeva ascuns în mine, nu-mi mai permit să-mi fie dor. 

...dar oriunde merg, orice aş face, oricât de mulţi oameni aş întâlni pe drumul meu, eu tot singură sunt. şi toţi îmi par doar o mulţime nesemnificativă, inutilă, care-mi obturează vederea, care îmi distrag puţin atenţia de la golul imens pe care tu l-ai lăsat. de la crudul adevăr din viaţa mea.

şi atunci vreau să rămân singură, singură, singură. mă retrag în lumea mea deşartă şi te aştept. visez în fiecare noapte că ai să vii într-o zi şi că mă vei lua de mână pentru o veşnicie. încă te caut, încă te aştept. hai, vino, ia-mă de mână şi hai să fugim în lume. ia-mă cu tine şi păstrează-mă în eternitate. 

ţine-mă strâns şi nu-mi mai da drumul din braţele tale. nu mai pleca niciodată. poartă-mă cu tine peste tot, oriunde te duci şi oricât mergi.. eu te voi urma.

Without the dark, we'd never see the stars

...n-ai ce face când Dumnezeu te refuză. poate are alte planuri măreţe cu tine, dar nu pentru sufletul tău, nu ce-ţi doreşti acum. probabil că ce vrei, nu e ce-ţi trebuie cu adevărat. sau poate că pur şi simplu te-a uitat.

când ţi-am spus să mă laşi, să pleci, să nu mai vorbim niciodată, era felul meu de-aţi spune ,, vino". era felul meu de a mă minţi singură. de a mă pedepsi pentru toate câte îmi lipsesc.

sunt lucruri pe care unii oameni şi le pot face unul altuia, care îţi liniştesc sufletul. unul este să te împaci cu tine însuţi, altfel nu poţi să trăieşti în pace cu ceilalţi.
m-am uitat într-o zi în oglindă, la ochii mei. şi n-am mai văzut nicio licărire, niciun pic de iubire, niciun pic de viaţă. de însufleţire. am văzut atunci un om decăzut. degradat. bătrân, nebun şi singur. de asta mă temeam cel mai mult. 
uneori, cele mai mari răni nu sunt cele fizice, ci cele sufleteşti. 

4:51 e târziu, iar oamenii normali dorm la ora asta.

...muzica se aude-n noapte. paharul de vin se tot umple. aud vântul cum bate în copaci. clipe confuze.. noapte cu stele, noapte de primăvară. afară s-a oprit ploaia şi e senin. e aer proaspăt.  acel aer tare după ploaie, pe care tu îl iubeşti.

iar mintea ta fuge departe.. departe. cu ani în urmă. 

dar nu mai vrei, ai obosit. te-ai săturat să trăieşti în trecut. e sinuciderea curată a sufletului. e o nebunie. îl vezi oricum neclar. e doar o umbră diformă acum, o reflexie ambiguă a trecutului. timpul îl ia cu el.. şi toate speranţele tale.

când te-am revăzut după atâţia ani, m-am surprins şi pe mine cât de indiferentă şi rece sunt. nicio emoţie, nicio tresărire, nimic. cât de pierdută sunt în lumea mea amară şi visele mele neîmplinite. cât de haotică şi dezordonată sunt. plutea ceva ciudat în aerul nopţii, în luminile oraşului şi parcului bătut de vânt. nu eram prezentă, eram undeva plecată departe, ca şi cum aş fi dormit adânc. ca şi cum nici măcar n-ai fi fost acolo, ca şi cum nici nu m-aş fi temut că mor înainte să apuc să te văd.. ca şi cum nici n-aş fi aşteptat doi ani acea clipă. e felul meu de a mă detaşa. e felul meu de a îmi aminti absenţa.
acest război cumplit ce-a fost între noi atâţia ani, ne-a transformat mai mult în rivali decât în vechi cunoştinţe. când m-ai văzut, abia m-ai recunoscut. sunt mai bătrână cu zece ani ca înainte. nu voi mai fi niciodată la fel. 
cel mai dureros lucru nu e să treci prin coşmar, ci cum va fi lumea când lucrurile vor reveni la normal. ce te vei face atunci.

 ...visezi la o nouă dragoste, la o nouă poveste.. la o nouă şansă. dar ştii şi tu că nu se va mai întâmpla căci deşi eşti tânără, eşti atât de bătrână. şi nu mai poţi s-o iei de la început. nu mai ai încredere în oameni. ţi-e silă de ei. ţi-e frică de ei şi toţi te lasă rece.

nu mai crezi acum în destin, în soartă şi în oameni predestinaţi. ştii că-s doar poveşti pentru copii. pentru tine nu există.. sau dacă există, nu e în favoarea ta oricum. nu va exista nimeni pentru tine şi vei muri singură. unii oameni chiar mor singuri. vei iubi şi vei aştepta mereu pe un el care nu există.. decât în închipuirea ta de copilă naivă. îi vei duce dorul mereu, dorul de acasă, cum ai făcut-o de mică. şi-l vei aştepta şi căuta în zadar căci el e doar în visele tale. o să-ţi lipsească mereu. cum stelelor le e dor de soare în cerul de dimineaţă.
...oricum zilele îţi sunt numărate. simţi asta, ca şi cum n-ai avea loc în lumea asta. 

la tine destinul nu e scris; sunt doar coincidenţe stupide şi o fatalitate morbidă 

şi  nefavorabilă.. şi proprii tăi paşi, propriile tale alegeri ce te tot aruncă în neant.





peste tot bântuie moartea. fizică, sufletească, e peste tot. şi nu poţi face nimic decât să îţi distragi atenţia pentru un timp prin lucrurile cotidiene. te duci la serviciu, găteşti, faci cumpărături, iei cina în oraş, bei, fumezi, râzi, te distrezi. şi uiţi pentru o vreme. în magazine, în supermarket nu te gândeşti la moarte, dar ea există în aproape orice aliment pe care-l pui în coş, ignorant, spunându-ţi că e bun chiar dacă nu e sănătos.
toate aceste lucruri sunt făcute ca să-ţi distragă atenţia de la adevărul crud al existenţei umane.

te dezgustă viaţa cotidiană şi sfârşitul ei. nimiciţia, mediocritatea şi minciuna în care trăiesc atâţia oameni, crezând până la moarte în lucruri care nu există, plecând de pe lume orbi, cu aparenţa unei vieţi fericite şi adevărate. de fapt, irosite..

...care e cea mai bună cafea pe care ai băut-o?

e incredibil ce se poate întâmpla la o simplă ceaşcă de cafea.

a mea a fost într-o dimineaţă când soarele începea să răsară şi stăteam pe pervazul geamului la o ţigară. a fost clipa mea magică. cum vuietul lumii începea să se audă. ciripitul păsărilor, cerul mov portocaliu în cenuşiul din jur.. briza jucându-se printre copaci, zgomotul vieţii, venirii primăverii, unui nou început. 

am sorbit din cafeaua fierbinte şi amară şi avea alt gust. am simţit că trăiesc în sfârşit.. acel sentiment de posibilitate pe care-l ai uneori. de renaştere a speranţei. a sufletului. a tot. mi-am dat seama ce norocoasă sunt că exist. 
a fost cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată.

e felul meu de a găsi un sens în toate. felul meu de a umple goluri şi de a da culoare unei vieţi monotone.

n-am să înţeleg niciodată de ce viaţa mi-a întors mereu spatele, de ce m-a dus pe drumuri întortocheate şi fără ieşire, de ce mi-a refuzat mereu tot ce iubeam, de ce mi-a pus în cale doar măşti trecătoare ce m-au îmbrâncit. doar oameni nepotriviţi, doar circumstanţe inutile care m-au adus la marginea prăpastiei. de ce nu mi-a întors niciodată iubirea pe care am purtat-o, de ce nu mi-a dat-o înapoi, măcar jumate. de ce a ştiut să-mi returneze doar greşelile pe care le-am făcut, nu şi lucrurile bune.

mâine plec. plec la gară şi iau primul tren. vreau să fug în lume. vreau să întâlnesc oameni interesanţi şi frumoşi, pe drumul meu pustiu şi rece, în care bate doar vântul. vreau să le ascult poveştile, trecutul; să adun secrete şi vise, să rătăcesc prin locuri străine, prin baruri şi case străine, să mă pierd pe drumuri în nopţi răcoroase de martie. să beau bere şi să dansez cu necunoscuţi la vreo petrecere, vreo nuntă, în aer liber. să stau la răscruce de drumuri întinsă pe iarbă, cu o companie plăcută şi vin roşu, uitându-ne la cerul plin de stele, tragic de frumos. să simt că trăiesc. apoi să mă întorc acasă. e felul meu de a mă ascunde şi de a fugi de singurătate şi de toate. de a lăsa trecutul în urmă. e felul meu de a simţi că viaţa nu trece pe lângă mine.

Dor

unde eşti, dor?
în noaptea asta mi-am dat seama că nu mai exişti de mult. ai rămas undeva departe, în trecutul îndepărtat. în negura timpului.
dor nu mai e. a dispărut şi nu-l voi mai vedea niciodată.

 ... mi-e atât de dor de tine, dor! nimeni nu te va înlocui. nimeni, niciodată, nu-ţi va lua locul special din inima mea. 

aimee a ta şi-a continuat drumul, fără tine.. şi s-a luptat cu timpul, cu oamenii, cu destinul ca să nu te ia. a continuat să meargă pe drumuri întunecate, pline de obstacole, a rătăcit prin nopţi reci, a înfruntat furtuni, ploi, viscol, ierni târzii.. şi frunzele toamnei s-au scuturat peste ea toate.. dar a continuat, căci te-a purtat mereu cu ea, oriunde s-a dus, oriunde s-a aflat. tu ai salvat-o mereu, tu i-ai dat putere. tu ai ridicat-o mereu atunci când a căzut.

...dar uşor uşor s-a stins şi ea. azi a mai rămas doar o parte din aimee. şi mă tem, dor, că în curând va dispărea şi ea pentru totdeauna. căci viaţa a învins-o, a schimbat-o, timpul a luat-o cu el.
.. uneori închid ochii şi încerc să te văđ, aşa cum erai, cu ochi trişti şi zâmbet cuminte, de culoarea toamnei. încă te mai văđ stând în faţa mea, încă te mai simt venind; cum mă priveai, cum mâna mea era cuprinsă de mâna ta. cum tresăreai când mă vedeai.. parcul şi banca acoperită de frunze, pe care stăteam mereu. leagănele şi străzile în care rătăceam. mi-e dor de copiii ăia doi care eram chiar noi.
...am plecat pe alte drumuri şi nu ne mai auzim de mult. suntem goi în suflete, stingheri, străini, murdari de noroi şi reci. 
totul îmi pare acum doar o poveste născocită, un vis nebulos.

nu mai pot să opresc să treacă anii. ne-am pierdut.
aimee şi dor nu vor mai fi.. decât în nişte poveşti vechi, pe care s-a aşternut praful.

prea târziu

1:05 a.m
nu sunt stele pe cer.

mâine va ploua, va fi înnorat şi va bate cu putere vântul, după prognoza meteo.

mai sunt 16 ore şi 55 de minute până o să te revăd.

mi se pare o eternitate. dar ce sunt 17 ore pe lângă doi ani? 

nimic.

după atâţia ani în care am aşteptat clipa asta, aproape că-mi pare ireal, un vis stupid.

de ce tocmai acum, iubitule, de ce?

... îmi torn pahare de vin şi fumez ţigară după ţigară. sunt neliniştită, n-am de ce să te mint. după atâta timp, o să te văd, o să stai în faţa mea, iar eu o să-ţi zâmbesc rece, ca vremea de afară. şi-o să mă uit străină la tine. n-o să-ţi arăt neliniştea mea, n-o să citeşti nimic în ochii mei acum stinşi. o să bem prin parcuri şi o să spunem glume proaste. n-o să-ţi sar în braţe, n-o să te mai chem înapoi. ne vom preface că nu s-a întâmplat nimic în toţi anii ăştia, niciun dezastru, fără drame. că suntem nişte cunoştinţe vechi sau chiar străini.

de ce tocmai acum?

de ce lucrurile pe care le aştepţi cu ardoare, se întâmplă să le găseşti când nu le mai aştepţi? 

ca atunci când pierzi un lucru, îl cauţi şi-l găseşti când nu mai ai nevoie de el.

viaţa îmi face mereu în ciudă.

e ca un film prost din care vreau să mă trezesc. mă chinui să simt ceva, o tresărire, o emoţie, orice, dar nu pot. mă chinui să plâng, mă strâmb ca o nebună în oglindă. dar sunt goală, mă tem că s-au consumat lacrimile pentru tine. pentru oricine. aş vrea să sar în sus de fericire, să mă arunc pe jos, să dramatizez, să nu mai am aer. dar sunt ca o stâncă, o statuie tristă, din beton, fără viaţă. rece, indiferentă, neînsufleţită. 

parcă ieri mă distrugeam încet încet din cauza lipsei tale, parcă ieri tânjeam măcar o oră să te văd, parcă ieri nu mai voiam să trăiesc şi-mi beam minţile pe afară, aruncată pe asfaltul rece. doi ani nenorociţi. acum e gol. bate doar vântul în sufletul meu, în urma ta. n-a mai rămas nimic. nu mai simt nimic. nu te mai cunosc, nu mai ştiu cine eşti. ai rămas undeva îngropat în trecutul meu.

 m-ai lăsat să mă lupt singură cu timpul, să nu mi te ia.. atâta amar de vreme. şi m-a învins. mi te-a smuls brutal din suflet. 

aş vrea să te mai iubesc, să mai trăiesc prin tine. dar am obosit. nu mai ştiu cum. 

nu vei ştii niciodată prin ce-am trecut. n-are cine să-ţi spună şi oricum nu există cuvinte pentru aşa ceva. ai fi înţeles poate, doar dacă ai fi fost lângă mine, la fiecare pas al meu, să mă vezi, să mă simţi, să realizezi prin ce trec. să fii în locul meu. nu vei ştii niciodată cât m-ai distrus, ce durere cumplită m-a măcinat atâţia ani şi mi-a luat minţile. cât de mutilată şi învinsă sunt.

ştiu că mâine am să te regăsesc din nou şi te voi pierde iar. ştiu că e ultima oară când o să te mai văđ. 

... dar mai ştiu că nu voi simţi nimic. nu mă mai tem de tine. nu mai sunt copila naivă de altădată. nu mă mai pot uita la tine fără să-mi amintesc anii în care m-am stins încet, toată mocirla prin care a trebuit să trec, toate întrebările fără răspuns, toate apelurile nepreluate şi speranţele mele inutile. şi nu, nici măcar nu te mai urăsc.

când mă vei vedea, nu mă vei recunoaşte. m-am schimbat. şi o parte din asta e şi opera ta.

...e târziu, iubitule. prea târziu. 

... e ca atunci când aştepţi pe cineva într-o gară nenorocită şi pustie. şi anii trec şi tu rămâi pe loc, aşteptând ceva ce ştii şi tu că nu va mai veni. şi anotimpurile trec. trec ploi, ninsori şi toamne peste tine şi tu rămâi neclintită din loc. 

apoi vine trenul şi te hotărăşti să urci într-un final în el, fără să mai ai vreo speranţă. căci ai pierdut până acum atâtea trenuri.. şi când porneşte, el vine în sfârşit.. şi se uită stupid cum pleci. şi distanţa se produce din acel moment, definitiv. şi-l laşi în urmă pentru totdeauna.

prima iubire

22 noiembrie 2009- o zi cu soare, cu un soare cu dinti, cu melodia aia de la guess who-,,tuu o sa te duci dracu", cu zambete colorate si aer proaspat de toamna. ziua cand te-am vazut prima oara, pe strada mea, prima noastra poza.

9 ianuarie o seara racoroasa cu zambete colorate, primul sarut si multa multa ameteala si fluturasi si tipete si aplauze

8 martie furtuna de zapada, trandafirul de la tine si noi doi indragostiti.

7 aprilie ultima noastra poza.

8 aprilie- ultima oara cand m-ai tinut de mana.

19 aprilie-  despartirea

mai: "chiar daca te mai iubesc, chiar daca nu.. nu mai inseamna nimic. putem sa ne iubim, degeaba, e prea tarziu. "

31 mai: `maine e 1, ziua copilului.
`da..minunat.
`nu te consideri copil ?
`ba da..
`atunci ? nu esti bucuroasa ?
` nu. e doar o zi ca oricare alta"

vara ce ne-a indepartat definitiv.

30 august zi obisnuita, ploioasa, cand te-am revazut, pentru o clipa, de la geamul tramvaiului

octombrie emotii, dar nu mai esti la fel.

30 octombrie: primul dans cu tine. "*She never could get drunk enough to get him out of her mind."

1 noiembrie: izbucnire in lacrimi, ora de romana, cand profa ma intreaba daca am mustrari de constiinta. 

8 noiembrie cand te-am strans din noua in brate, pe banca noastra si mi-ai zambit, si-ai vrut sa-mi aranjezi caciula mea verde, haioasa. `A trecut vremea peste noi si iata-ne din nou astazi, uitandu-ne straini unul la celalalt, cu privirea ta ce nu ascunde nimic. pe aceeasi banca de iarna trecuta, acum acoperita de frunzele toamnei.

februarie 2011 cand ti-am cazut beata in brate si am strigat sa ma ierti

aprilie 2011 reintalnire, cand ti-am stat in brate si-am plans ca un copil

decembrie 2011 cand mi s-au inchis usile in fata, ca sa cobor la urmatoarea statie si sa dau de tine

ianuarie 2012  romana, alta iarna, cand am ridicat privirea si te-am vazut dintr-o multime, venind spre mine

' mai esti cu tipul ala?

'da. tu mai esti cu fata aia?

' da.

 sa va tina

aprilie 2012 reintalnirea noastra, ultimul sarut, dar nu mai suntem aceiasi

noiembrie 2012  cand printre vin si muzica tare si oameni fericiti, am venit la tine la masa, dar nu ma auzeai. mesajul ce ti l-am scris in graba - ,, au trecut trei ani, prima mea iubire"

decembrie 2013 cand te-am vazut pentru o clipa din tramvai si-am intors capul dupa tine speriata si te-am lasat in urma. cineva m-a intrebat cine erai, iar eu i-am raspuns ,,trecutul meu"

2014 gol

9 numarul nostru. 

 ... ai plecat intr-o zi si totusi lumea nu s-a oprit in loc. am continuat sa traiesc, sa rad, sa plang, sa ma indragostesc, sa iubesc si sa uit.. am continuat sa am vise, planuri, esecuri, despartiri, suturi in fund... am continuat sa te mai vad uneori pe strada, intamplator si sa zambesc trist si fericita cu amintirea acelor doi copii, ce nu mi-o va lua nimeni niciodata. am continuat sa depan amintirea povestii noastre cate unui necunoscut la un pahar de vin, cu lacrimi in ochi, stiind ca nu va mai fi niciodata la fel. 

au trecut patru ani. patru ani in care povestea noastra nu s-a sfarsit atunci cand am crezut, o data cu despartirea noastra. patru ani plini in care te-am pastrat undeva intr-un coltisor din inima mea, dar fara sa-mi dau seama, cresteam, ne schimbam amandoi usor usor, trairile mele interioare se transformau si ele si luau alta forma. patru ani in care am devenit din copii, adulti.

inca imi amintesc de tine in toamne tarzii, inca mai plang in nopti reci cand toata lumea pleaca de langa mine.

...dar azi nu te mai recunosc, nu mai stiu cine esti.  te-am aruncat de mult in cutiuta mea portocalie, cu amintiri si vise nascute moarte, si-ai ramas acolo. pentru totdeauna.

...oricum nu te-am mai vazut parca de doua vieti. si poate ca e mai bine asa. tu strain. din vremuri indepartate, sterse acum de timp.

Too late

ai fost indiferent. nu ţi-a păsat nicio clipă de ea. pentru că te-a iubit mereu necondiţionat şi a fost acolo, undeva în umbra ta, alături de tine orice ai fi făcut.
pentru că te-ar fi iubit chiar şi dacă ai fi călcat-o în picioare la propriu, dându-ţi ţie ultima ei suflare şi parte de fericire de care viaţa a lipsit-o.

ea a fost acolo, lângă tine, chiar dacă n-o vedeai. ea te vedea mereu şi-ţi purta de grijă; noaptea se ruga pentru tine să ajungi cu bine acasă şi să fii fericit.

... pentru că ea a refuzat să-şi continue drumul fără tine şi în toţi aceşti ani, a mers undeva în urma ta, urmându-te tăcută şi speriată, aşteptând să te întorci şi să o vezi.

pentru că în toţi aceşti ani, te-a iubit dureros, luptându-se cu timpul şi cu singurătatea; refuzând pe oricine i-a bătut la uşă. nelăsând pe nimeni să-i treacă pragul şi să-i intre în suflet, simţind că aşa te înşală, că trădează iubirea ce ţi-o purta.

pentru că în toţi aceşti ani, s-a ofilit şi a îmbătrânit uşor uşor, făcându-şi rău singură, neştiind cum să trăiască fără tine. pentru că s-a răzbunat cumplit pe ea, crezând că nu merită nimic dacă nu te are pe tine. că nu valorează nimic.

pentru că în toţi aceşti ani, s-a transformat într-o umbră rătăcită prin lume, degradându-se. pentru că dacă ai vedea-o, n-ai mai recunoaşte-o acum. 

pentru că te-a strigat în fiecare noapte, dar n-ai auzit-o. şi-n fiecare dimineaţă te-a visat, bându-şi cafeaua amară, singură. 

pentru că toţi aceşti ani i s-au părut câteva zile, căci au fost irosiţi, ca şi cum nu i-ar fi trăit niciodată. ca un vis adânc, din care s-a trezit brusc.

... vă mai întâlneaţi uneori întâmplător, din an în an. n-aveai curaj să te uiţi în ochii ei. ea îţi căuta privirea, tristă şi se abţinea să nu-ţi sară în braţe.

atunci când te vedea cu ea, de mână, zâmbind mândru şi sfidător, se stingea încet încet şi simţea cum îi cade cerul în cap. dar ţie nu-ţi păsa. îţi hrănea orgoliul, simţeaţi amândoi o voluptate s-o vedeţi cum o doare. vă simţeai superiori şi invincibili în faţa unei copile naive.

te suna plângând doar ca să-ţi audă vocea. în rarele momente când răspundeai şi tăceai, ea punea telefonul la pieptul ei, să te simtă mai aproape şi inima îi bătea din nou cu putere.

nimeni nu ţi-a spus când a durut-o, când plângea căzută pe jos, dorindu-şi să-şi ridice viaţa doar cu dorinţa de a muri. nimeni când a zâmbit, când s-a bucurat. nimeni nu ţi-a spus cât te-a căutat, cât s-a chinuit, cum i-a fost viaţa de când ai plecat.

nimeni n-a ştiut când a început totul, dar nici când s-a terminat..

de atâtea ori i-ai zis să plece şi a doua zi, ea se întorcea zâmbind la tine. 

n-ai ascultat-o niciodată. n-ai ţinut la ea niciodată. nu ţi-a lipsit niciodată.

... dar acum e linişte. telefonul a încetat sa mai sune. brusc. n-o mai auzi. nu mai ştii nimic de ea. 

s-a terminat.

toată iubirea ce ţi-a purtat-o atâta timp, acum s-a stins. şi-ţi pare rău, dar nu vrei să recunoşti. că ai fost un fraier.. un mare fraier. 

îţi torni pahare de vin şi-ţi vine să-ţi smulgi părul din cap. ai un nod infect în gât. nu poţi să plângi, simţi nevoia doar să ţipi. ai pierdut-o pentru totdeauna. 
a venit primăvara şi e din ce în ce mai cald, dar în sufletul tău acum e frig. nu te mai poţi bucura.

abia acum când a plecat definitiv, ţi-e dor de ea. te doare liniştea ce s-a aşezat.

acum îţi dai seama cine a fost ea, cât te-a iubit de mult, cât te-a aşteptat, cât a durut-o, cât ai distrus-o. ce putere ai avut asupra ei.

n-ai ştiut. ai fost orb şi erai obişnuit ca ea să fie mereu acolo. şi tu... tu s-o loveşti cu vorbe dure, s-o împingi, s-o dai la o parte, să o izgoneşti din lumea ta. să ţipi la ea să nu te mai caute, să plece.

acum îţi dai seama că nimeni nu te-a iubit ca ea, că nimeni nu te-a aşteptat, că nimeni nu s-a uitat înapoi. copilă nebună cum era ea, valora de zeci de ori mai mult ca toate curvele după care ai suferit.

... ai vrea s-o suni, dar orgoliul tău e prea mare. şi oricum nu mai ai numărul ei de mult şi oricum nu mai contează acum. e prea târziu. copila aia nu-ţi va mai zâmbi, a luat-o pe drumul ei într-un final.

cât timp ai aşteptat liniştea asta.. şi iat-o! timpul nu aşteaptă.

acum ea e fericită. pentru prima oară în viaţă, o vezi chiar fericită. altul, în locul tău, dimineaţa îi sărută faţa. altul o iubeşte şi o preţuieşte cum tu n-ai ştiut. altul o face să zâmbească şi-o ţine de mână, să nu mai cadă. 

n-o mai recunoşti. e alta acum. nu mai e a ta, cum ai simţit-o atâta amar de timp.

... o mai vezi uneori pe stradă. încerci să te apropii şi să-i zâmbeşti, dar în zadar. se uită la tine cu ochi stinşi, cu zâmbet stins, te priveşte acum ca pe un străin.. şi îşi continuă drumul. 

ea.. care altădată te aştepta plângând, acum te vede ca pe un necunoscut.