I miss the good old days

mi-e tare dor de tine, dor! unde eşti? unde ai dispărut?

de multe ori, nu mai am lacrimi, dar de ce acum când îţi scriu, lacrimile mi-au inundat obrajii? brusc, inevitabil, stupid. mă ustură ochii, îmi tremură mâinile, abia mai scriu.

au fost zile, luni în care nu m-am mai gândit la tine. pentru că tu eşti undeva ascuns în mine. mereu. eşti parte din mine, oricât de clişeic ar suna. e ca şi cum aş ştii că mă cheamă maria.

n-am putut să mă îmbăt niciodată destul ca să te scot din mintea mea. n-am reuşit niciodată să fug atât de departe încât să-ţi uit amintirea. n-am putut niciodată să iubesc pe cineva atât de tare încât să-ţi ocupe locul din inima mea.

timpul a trecut în zadar, dor! nu mi te-a putut lua niciodată de aici.

au trecut patru ani! patru ani blestemaţi de când aimee şi dor nu mai sunt, de când povestea lor s-a sfârşit. îmi vine să plâng doar la gândul că a trecut atâta timp.. mă simt de parcă n-aş fi trăit în tot timpul acesta, de parcă am fost într-un somn adânc.

...şi probabil vor mai trece încă patru, zece, douăzeci, cincizeci de ani şi eu voi rămâne tot aici, strigându-mi şi plângându-mi iubirea mea moartă.

oricine a mai venit în viaţa mea şi va mai veni, pe oricine am iubit şi voi mai iubi, orice aş face, nu va mai fi la fel.

îmi amintesc simple momente, fracţiuni de secundă, şterse acum de timp. şi acum parcă te văđ în faţa mea, cu capul aplecat, în curtea liceului. ne certasem şi ne despărţisem ca de obicei. nu mai ştiu din ce motiv, sigur unul prostesc. m-ai aşteptat să ies de la ore şi când m-ai văzut, ai venit la mine şi m-ai oprit din drum. aveai gluga pusă pe cap, hanoracul bleu şi te uitai în ochii mei, îmi amintesc ca într-un vis. mi-ai spus:

,, te rog, iartă-mă! hai să ne împăcăm, te rog. mai dă-mi o şansă!"

mă ţineai de mână şi nu-mi dădeai drumul. eu voiam să plec şi ţi-am zis sictirită să mă laşi în pace, că nu mai vreau, că s-a terminat. deşi nu ştiai, dor, cât voiam să-ţi sar în braţe, să te sărut, să-ţi respir aerul, să ne împăcăm. cât mă abţineam să stau pe picioare. şi-am plecat.. lăsându-te acolo trist şi cu ochii înlăcrimaţi, de culoarea toamnei, ochii tăi care niciodată n-au fost răi.

aveam un orgoliu stupid, eram mândră şi rea. simţeam o voluptate smintită din a-ţi face rău, de a te vedea îngenuncheat şi umilit în faţa mea. tu îţi călcai mereu pe orgoliu pentru mine şi-ţi cereai iertare şi pentru greşelile mele.

... îmi amintesc apoi de seara în care tu voiai să pleci şi eu ţi-am spus să nu pleci, să mai rămâi. mă supărasem. a venit tramvaiul, ne-am sărutat în grabă şi m-am întors să plec. tramvaiul a pornit şi când m-am uitat în urma mea, tu erai acolo, încă în staţie, zâmbind.

...nu te voi uita niciodată, prima mea iubire.