they will only care when you are gone

încă îmi amintesc noaptea în care mi-ai spus indiferent că o să pleci. mi-ai dat vestea ca şi cum ar fi fost un lucru banal, un mic amănunt neimportant, printre altele. mi-ai spus atunci sec, că nu mai e timp pentru noi. 

am rămas mută în faţa ta, inertă, cu acelaşi zâmbet tâmp pe faţă.. şi-am început să râd isteric şi prostesc. ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. ca şi cum n-aş fi simţit că mi-a căzut cerul în cap. ca şi cum n-aş fi simţit că se surpă pământul sub mine la fiecare pas şi că nu mă mai ţin picioarele. ca şi cum lucrurile din jur n-au început să se învârtă haotic. ca atunci când ţi se spune că a murit cineva drag şi tu zici că nu, negi, refuzi realitatea şi nici măcar nu poţi să plângi.

n-am ştiut cum să reacţionez, am înghiţit totul în mine. am închis ochii şi s-a făcut din ce în ce mai frig, mai noapte, mai departe şi mai gol.

...şi-ai plecat.

a fost ultima oară când te-am mai strâns în braţe.

sunt nopţi în care la un pahar de vin şi oameni fericiţi şi zgomotoşi în jur, îmi amintesc de tine, printre fum şi muzică tare. atunci închid ochii şi-ncerc să-mi amintesc de chipul tău, de trăsăturile feţei, de felul în care zâmbeai sau te încruntai când te enervam, de tonul vocii tale, căci timpul le-a şters.

rămân aşa, uitându-mă în gol, cu o ţigară în vârful degetelor de decor, cu zâmbetul meu rece şi scârbit, plecat în colţul gurii şi-acelaşi râs forţat, isteric, de copil prost şi trist. căci lumea îmi face rău, cu toată fericirea şi superficialitatea ei stupidă. mă oboseşte, mă apasă, mă îmbătrâneşte.

...şi-atunci îmi vine să o iau la fugă, să te caut, să nu mă mai sufoc, căci a trecut atâta amar de vreme de când ai plecat..

sunt nopţi în care stau la biroul meu, printre miros de cărţi vechi şi cafea şi fum de ţigară. mă chinui să scriu, să învăţ ceva, dar brusc îmi apari tu în gânduri şi nu mai pot face nimic. deschid apoi geamul şi mă uit la stelele reci din imensul cerului. te caut în lumina lor, căci ştiu că-s mii de ani şi între ele şi-o distanţă infinită. mă întreb atunci dacă într-o zi ne vom revedea. ele trebuie să ştie.

îmi amintesc apoi că multe sunt doar o iluzie, căci s-au stins de mult, ca iubirea mea moartă. poate au căzut înainte ca noi doi să ne naştem.

sunt nopţi în care mă îmbrac şi ies afară în aerul rece de primăvară şi parfum de liliac şi de pomi înfloriţi. simt atunci o pace în suflet şi-o linişte deplină ce doar în nopţi de primăvară le pot avea. apoi o tristeţe copleşitoare îmi cuprinde tot sufletul. căci tu nu mai eşti aici, să-ţi sar în braţe şi să te iau de mână. şi lumea devine iar lugubră şi goală.

sunt zile în care reuşesc să nu mă gândesc la tine, când lucrurile cotidiene mă solicită şi nu mă lasă să-mi amintesc. ţin totul undeva ascuns în mine, nu-mi mai permit să-mi fie dor. 

...dar oriunde merg, orice aş face, oricât de mulţi oameni aş întâlni pe drumul meu, eu tot singură sunt. şi toţi îmi par doar o mulţime nesemnificativă, inutilă, care-mi obturează vederea, care îmi distrag puţin atenţia de la golul imens pe care tu l-ai lăsat. de la crudul adevăr din viaţa mea.

şi atunci vreau să rămân singură, singură, singură. mă retrag în lumea mea deşartă şi te aştept. visez în fiecare noapte că ai să vii într-o zi şi că mă vei lua de mână pentru o veşnicie. încă te caut, încă te aştept. hai, vino, ia-mă de mână şi hai să fugim în lume. ia-mă cu tine şi păstrează-mă în eternitate. 

ţine-mă strâns şi nu-mi mai da drumul din braţele tale. nu mai pleca niciodată. poartă-mă cu tine peste tot, oriunde te duci şi oricât mergi.. eu te voi urma.