Without the dark, we'd never see the stars

...n-ai ce face când Dumnezeu te refuză. poate are alte planuri măreţe cu tine, dar nu pentru sufletul tău, nu ce-ţi doreşti acum. probabil că ce vrei, nu e ce-ţi trebuie cu adevărat. sau poate că pur şi simplu te-a uitat.

când ţi-am spus să mă laşi, să pleci, să nu mai vorbim niciodată, era felul meu de-aţi spune ,, vino". era felul meu de a mă minţi singură. de a mă pedepsi pentru toate câte îmi lipsesc.

sunt lucruri pe care unii oameni şi le pot face unul altuia, care îţi liniştesc sufletul. unul este să te împaci cu tine însuţi, altfel nu poţi să trăieşti în pace cu ceilalţi.
m-am uitat într-o zi în oglindă, la ochii mei. şi n-am mai văzut nicio licărire, niciun pic de iubire, niciun pic de viaţă. de însufleţire. am văzut atunci un om decăzut. degradat. bătrân, nebun şi singur. de asta mă temeam cel mai mult. 
uneori, cele mai mari răni nu sunt cele fizice, ci cele sufleteşti. 

4:51 e târziu, iar oamenii normali dorm la ora asta.

...muzica se aude-n noapte. paharul de vin se tot umple. aud vântul cum bate în copaci. clipe confuze.. noapte cu stele, noapte de primăvară. afară s-a oprit ploaia şi e senin. e aer proaspăt.  acel aer tare după ploaie, pe care tu îl iubeşti.

iar mintea ta fuge departe.. departe. cu ani în urmă. 

dar nu mai vrei, ai obosit. te-ai săturat să trăieşti în trecut. e sinuciderea curată a sufletului. e o nebunie. îl vezi oricum neclar. e doar o umbră diformă acum, o reflexie ambiguă a trecutului. timpul îl ia cu el.. şi toate speranţele tale.

când te-am revăzut după atâţia ani, m-am surprins şi pe mine cât de indiferentă şi rece sunt. nicio emoţie, nicio tresărire, nimic. cât de pierdută sunt în lumea mea amară şi visele mele neîmplinite. cât de haotică şi dezordonată sunt. plutea ceva ciudat în aerul nopţii, în luminile oraşului şi parcului bătut de vânt. nu eram prezentă, eram undeva plecată departe, ca şi cum aş fi dormit adânc. ca şi cum nici măcar n-ai fi fost acolo, ca şi cum nici nu m-aş fi temut că mor înainte să apuc să te văd.. ca şi cum nici n-aş fi aşteptat doi ani acea clipă. e felul meu de a mă detaşa. e felul meu de a îmi aminti absenţa.
acest război cumplit ce-a fost între noi atâţia ani, ne-a transformat mai mult în rivali decât în vechi cunoştinţe. când m-ai văzut, abia m-ai recunoscut. sunt mai bătrână cu zece ani ca înainte. nu voi mai fi niciodată la fel. 
cel mai dureros lucru nu e să treci prin coşmar, ci cum va fi lumea când lucrurile vor reveni la normal. ce te vei face atunci.

 ...visezi la o nouă dragoste, la o nouă poveste.. la o nouă şansă. dar ştii şi tu că nu se va mai întâmpla căci deşi eşti tânără, eşti atât de bătrână. şi nu mai poţi s-o iei de la început. nu mai ai încredere în oameni. ţi-e silă de ei. ţi-e frică de ei şi toţi te lasă rece.

nu mai crezi acum în destin, în soartă şi în oameni predestinaţi. ştii că-s doar poveşti pentru copii. pentru tine nu există.. sau dacă există, nu e în favoarea ta oricum. nu va exista nimeni pentru tine şi vei muri singură. unii oameni chiar mor singuri. vei iubi şi vei aştepta mereu pe un el care nu există.. decât în închipuirea ta de copilă naivă. îi vei duce dorul mereu, dorul de acasă, cum ai făcut-o de mică. şi-l vei aştepta şi căuta în zadar căci el e doar în visele tale. o să-ţi lipsească mereu. cum stelelor le e dor de soare în cerul de dimineaţă.
...oricum zilele îţi sunt numărate. simţi asta, ca şi cum n-ai avea loc în lumea asta. 

la tine destinul nu e scris; sunt doar coincidenţe stupide şi o fatalitate morbidă 

şi  nefavorabilă.. şi proprii tăi paşi, propriile tale alegeri ce te tot aruncă în neant.





peste tot bântuie moartea. fizică, sufletească, e peste tot. şi nu poţi face nimic decât să îţi distragi atenţia pentru un timp prin lucrurile cotidiene. te duci la serviciu, găteşti, faci cumpărături, iei cina în oraş, bei, fumezi, râzi, te distrezi. şi uiţi pentru o vreme. în magazine, în supermarket nu te gândeşti la moarte, dar ea există în aproape orice aliment pe care-l pui în coş, ignorant, spunându-ţi că e bun chiar dacă nu e sănătos.
toate aceste lucruri sunt făcute ca să-ţi distragă atenţia de la adevărul crud al existenţei umane.

te dezgustă viaţa cotidiană şi sfârşitul ei. nimiciţia, mediocritatea şi minciuna în care trăiesc atâţia oameni, crezând până la moarte în lucruri care nu există, plecând de pe lume orbi, cu aparenţa unei vieţi fericite şi adevărate. de fapt, irosite..

...care e cea mai bună cafea pe care ai băut-o?

e incredibil ce se poate întâmpla la o simplă ceaşcă de cafea.

a mea a fost într-o dimineaţă când soarele începea să răsară şi stăteam pe pervazul geamului la o ţigară. a fost clipa mea magică. cum vuietul lumii începea să se audă. ciripitul păsărilor, cerul mov portocaliu în cenuşiul din jur.. briza jucându-se printre copaci, zgomotul vieţii, venirii primăverii, unui nou început. 

am sorbit din cafeaua fierbinte şi amară şi avea alt gust. am simţit că trăiesc în sfârşit.. acel sentiment de posibilitate pe care-l ai uneori. de renaştere a speranţei. a sufletului. a tot. mi-am dat seama ce norocoasă sunt că exist. 
a fost cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată.

e felul meu de a găsi un sens în toate. felul meu de a umple goluri şi de a da culoare unei vieţi monotone.

n-am să înţeleg niciodată de ce viaţa mi-a întors mereu spatele, de ce m-a dus pe drumuri întortocheate şi fără ieşire, de ce mi-a refuzat mereu tot ce iubeam, de ce mi-a pus în cale doar măşti trecătoare ce m-au îmbrâncit. doar oameni nepotriviţi, doar circumstanţe inutile care m-au adus la marginea prăpastiei. de ce nu mi-a întors niciodată iubirea pe care am purtat-o, de ce nu mi-a dat-o înapoi, măcar jumate. de ce a ştiut să-mi returneze doar greşelile pe care le-am făcut, nu şi lucrurile bune.

mâine plec. plec la gară şi iau primul tren. vreau să fug în lume. vreau să întâlnesc oameni interesanţi şi frumoşi, pe drumul meu pustiu şi rece, în care bate doar vântul. vreau să le ascult poveştile, trecutul; să adun secrete şi vise, să rătăcesc prin locuri străine, prin baruri şi case străine, să mă pierd pe drumuri în nopţi răcoroase de martie. să beau bere şi să dansez cu necunoscuţi la vreo petrecere, vreo nuntă, în aer liber. să stau la răscruce de drumuri întinsă pe iarbă, cu o companie plăcută şi vin roşu, uitându-ne la cerul plin de stele, tragic de frumos. să simt că trăiesc. apoi să mă întorc acasă. e felul meu de a mă ascunde şi de a fugi de singurătate şi de toate. de a lăsa trecutul în urmă. e felul meu de a simţi că viaţa nu trece pe lângă mine.