prea târziu

1:05 a.m
nu sunt stele pe cer.

mâine va ploua, va fi înnorat şi va bate cu putere vântul, după prognoza meteo.

mai sunt 16 ore şi 55 de minute până o să te revăd.

mi se pare o eternitate. dar ce sunt 17 ore pe lângă doi ani? 

nimic.

după atâţia ani în care am aşteptat clipa asta, aproape că-mi pare ireal, un vis stupid.

de ce tocmai acum, iubitule, de ce?

... îmi torn pahare de vin şi fumez ţigară după ţigară. sunt neliniştită, n-am de ce să te mint. după atâta timp, o să te văd, o să stai în faţa mea, iar eu o să-ţi zâmbesc rece, ca vremea de afară. şi-o să mă uit străină la tine. n-o să-ţi arăt neliniştea mea, n-o să citeşti nimic în ochii mei acum stinşi. o să bem prin parcuri şi o să spunem glume proaste. n-o să-ţi sar în braţe, n-o să te mai chem înapoi. ne vom preface că nu s-a întâmplat nimic în toţi anii ăştia, niciun dezastru, fără drame. că suntem nişte cunoştinţe vechi sau chiar străini.

de ce tocmai acum?

de ce lucrurile pe care le aştepţi cu ardoare, se întâmplă să le găseşti când nu le mai aştepţi? 

ca atunci când pierzi un lucru, îl cauţi şi-l găseşti când nu mai ai nevoie de el.

viaţa îmi face mereu în ciudă.

e ca un film prost din care vreau să mă trezesc. mă chinui să simt ceva, o tresărire, o emoţie, orice, dar nu pot. mă chinui să plâng, mă strâmb ca o nebună în oglindă. dar sunt goală, mă tem că s-au consumat lacrimile pentru tine. pentru oricine. aş vrea să sar în sus de fericire, să mă arunc pe jos, să dramatizez, să nu mai am aer. dar sunt ca o stâncă, o statuie tristă, din beton, fără viaţă. rece, indiferentă, neînsufleţită. 

parcă ieri mă distrugeam încet încet din cauza lipsei tale, parcă ieri tânjeam măcar o oră să te văd, parcă ieri nu mai voiam să trăiesc şi-mi beam minţile pe afară, aruncată pe asfaltul rece. doi ani nenorociţi. acum e gol. bate doar vântul în sufletul meu, în urma ta. n-a mai rămas nimic. nu mai simt nimic. nu te mai cunosc, nu mai ştiu cine eşti. ai rămas undeva îngropat în trecutul meu.

 m-ai lăsat să mă lupt singură cu timpul, să nu mi te ia.. atâta amar de vreme. şi m-a învins. mi te-a smuls brutal din suflet. 

aş vrea să te mai iubesc, să mai trăiesc prin tine. dar am obosit. nu mai ştiu cum. 

nu vei ştii niciodată prin ce-am trecut. n-are cine să-ţi spună şi oricum nu există cuvinte pentru aşa ceva. ai fi înţeles poate, doar dacă ai fi fost lângă mine, la fiecare pas al meu, să mă vezi, să mă simţi, să realizezi prin ce trec. să fii în locul meu. nu vei ştii niciodată cât m-ai distrus, ce durere cumplită m-a măcinat atâţia ani şi mi-a luat minţile. cât de mutilată şi învinsă sunt.

ştiu că mâine am să te regăsesc din nou şi te voi pierde iar. ştiu că e ultima oară când o să te mai văđ. 

... dar mai ştiu că nu voi simţi nimic. nu mă mai tem de tine. nu mai sunt copila naivă de altădată. nu mă mai pot uita la tine fără să-mi amintesc anii în care m-am stins încet, toată mocirla prin care a trebuit să trec, toate întrebările fără răspuns, toate apelurile nepreluate şi speranţele mele inutile. şi nu, nici măcar nu te mai urăsc.

când mă vei vedea, nu mă vei recunoaşte. m-am schimbat. şi o parte din asta e şi opera ta.

...e târziu, iubitule. prea târziu. 

... e ca atunci când aştepţi pe cineva într-o gară nenorocită şi pustie. şi anii trec şi tu rămâi pe loc, aşteptând ceva ce ştii şi tu că nu va mai veni. şi anotimpurile trec. trec ploi, ninsori şi toamne peste tine şi tu rămâi neclintită din loc. 

apoi vine trenul şi te hotărăşti să urci într-un final în el, fără să mai ai vreo speranţă. căci ai pierdut până acum atâtea trenuri.. şi când porneşte, el vine în sfârşit.. şi se uită stupid cum pleci. şi distanţa se produce din acel moment, definitiv. şi-l laşi în urmă pentru totdeauna.