Scrum

În grădinile memoriei, 

în palatul viselor, 

în oceanul amintirilor

eu şi cu tine ne vom revedea.

... Şi soarele va răsări din nou pe strada aceasta întunecată. Ştii acea clipă când e şi noapte şi zi?

Acea clipă când ultimele stele încă se văd pe cerul din ce în ce mai luminat, de-un albastru palid. Şi e doar linişte şi respiri anotimpul şi tremurul lumii ce se trezeşte la viaţă. Şi ultimele stele dispar, înghiţite de lumină.

Aceea e clipa mea magică, momentul meu preferat. Şi între noapte şi zi ne vom întâlni, în vise, iubitul meu.

Acum dormi, iubirea mea,

singura şi unica mea iubire.

Ne vom întâlni cu destinul într-o zi şi dacă nu,

nu fi trist..

pe apele memoriei,

în adâncul viselor,

pe cerul amintirilor,

te voi căuta 

şi ne vom întâlni,

într-un sfârşit.

Cine poate spune că visele nu sunt realitate

sau că realitatea nu este doar un vis?

"Capacitatea de a iubi şi îndura singurătatea este un indicator al maturităţii spirituale. Cele mai bune lucruri le facem în singurătate.


Depresia este un dar oferit omului pentru a se gândi la propria persoană.

Vrei să-ţi cunoşti cel mai mare duşman al tău? Priveşte în oglindă. Fă-i faţă lui- restul se vor împrăştia.

Nu alerga după fericire, dar găseşte locul unde se află. Iar fericirea te va găsi pe tine. Pot să-ţi spun locul unde se află fericirea ta- în tine. Iar drumul spre ea- dezvoltarea maximă a tuturor abilităţilor tale.

Mai bine comunici cu o carte bună decât cu un om pustiu."

Mihail Litvak

And then there was a blackout.

....And we'll love and we'll hope and we'll die all to no avail..


Sunt obosită. Şi mahmură. Sunt ameţită şi mă clatin şi cad.

Mi-ai spus că sunt un dezastru. 
Tu eşti dezastrul meu.

Ai reapărut azi-noapte, te aşteptam printre fum pe banca mea prăfuită şi singură. Voiam să par calmă, fumând din ţigară indiferentă şi arogantă, dar îmi auzeam fiecare mişcare şi bătaie a inimii şi-am vrut să ţip în pustietatea din jur. Dar era prea linişte şi mâinile au început să-mi tremure şi am uitat să respir. Am crezut că fac vreun atac de panică şi că o să explodez şi că o să mă găseşti prăbuşită pe jos.

3.00 am ajuns prea devreme. Întreb trecătorii dubioşi cât este ceasul. 3:10. Panică. 3:14 Şi ţi-am auzit paşii venind din spatele meu şi deşi credeam că-mi vei fi un străin, tu tot familiar mi-ai fost, de parcă n-a trecut un anotimp de când nu ne-am mai întâlnit.
Clipa în care te-ai aplecat şi m-ai sărutat pe obraz, parcă a încremenit în loc.

N-am ştiut ce să-ţi spun şi-n loc de ,,bună" te-am întrebat cât e ceasul.

Şi m-am trezit în lift şi mă uitam în oglindă la tine şi-ai apăsat pe 9, numărul meu.

Şi am băut şi am fumat şi am purtat discuţii pseudointelectuale  până dimineaţa.

Eram eu, panicată şi enervantă, erai tu, calm şi ironic, eram eu în singurătatea mea, privindu-te insistent şi obsesiv pentru a opri clipa în loc.

Eram eu, voind să te mai iubesc puţin, să-ţi vorbesc ore în şir despre nimicuri până o să mă săruţi din plictiseală.

Erau hainele prietenei tale peste tot în jurul meu şi nu mai aveam aer, eram eu cu conştiinţa mea, erai tu, rece şi relaxat, cu o joint între buze.

Eram noi în atâtea feluri, căutându-ne libertatea şi dezastrul, dar fiind atât de îngrădiţi,

eram eu dezechilibrată, erai tu, centrul echilibrului meu.

Erai tu, instabilitatea mea ce-mi era echilibru.

Erai tu , marele manipulator, eram eu, permiţându-ţi să fii oricum te-ai fi vrut.

Erai tu, în filmele tale, eram eu în fortul meu protector, erai tu, încercând să dărâmi ziduri pentru a-ţi hrăni ego-ul, eram eu, beată şi fascinată, făcând-o pe interesanta şi pe proasta; erai tu, spart şi fericit, cu râsul tău isteric şi meschin, eram eu, suficient de trează pentru a-mi aminti, suficient de ameţită pentru a avea curaj şi a mă arunca.

Eram eu, aruncându-mă în braţele tale, ca atunci când închizi ochii şi te arunci în apă şi pentru o clipă timpul se opreşte în loc. Nu mai auzi, nu mai vezi, uiţi să respiri, nu mai visezi, vrei doar să ieşi la suprafaţă.

Erai tu, în mine, eram eu, tremurând de fericire tristă, trăindu-mi clipa, călcându-mi pe mândrie.
Eram eu, idealistă, erai tu, realist şi sigur pe tine.

Eram eu, savurându-mi decăderea, privind cum în jurul meu se dărâmă ziduri.

Erai tu, dărâmând poduri.

Erai tu, în faţa mea, pe un scaun, zâmbindu-mi ironic, singura persoană din lume cu care voiam să fiu.

..Şi era noaptea, complicea noastră, dar s-a luminat de zi şi lumina rece a zilei ne-a ucis căci ne-a trezit la realitate.

,,Căci marile pasiuni fug de lumină, lumina le omoară.", mi-ar fi spus, la un pahar, tovarăşul meu Drumeş.

Eram noi, ascultând muzică, printre fum şi cenuşă, printre propriile dezastre, eram noi în tăcere şi-n haos, eram eu, tăcând şi ţipând şi deformând adevărul,  erai tu, vrând să ieşi din realitate cu o maria.

Erai tu, personajul efemer din poveştile mele, eram eu, din tripurile tale, eram noi, goi şi îmbrăcaţi cu scuturi.

Era camera prin care te căutam şi mă împiedicam de la atâta fum şi ceaţă între noi.

Eram eu, o multitudine de variante ale mele, trasformându-se permanent, erai tu, neschimbat şi de neatins.

Eram noi, îmbrăcaţi cu toate păcatele şi temerile,  viciile şi pierderile, plini de noroi, laşi şi fascinaţi de necunoscut.

Eram eu, cu fumul de la ţigara ce-mi intra în ochi şi lacrimile mele care au inundat toată camera.

Eram eu, în timp ce mă sărutai pe coapsă, întrebându-mă de ce acceptăm să fim abuzaţi psihic, de ce interpretăm totul, de ce credem minciuni pentru că dorim să credem, de ce căutăm iubire în locul în care e doar rău, de ce ne distrugem.. eram eu, gândindu-mă că am fi putut fi geniali împreună, fără să fim împreună, eram eu, căutând un sfârşit.

Erai tu, râzând arogant şi bolnav.. şi uitând fiecare secundă din momentul în care începea alta, eram eu, încercând să imortalizez clipa în loc şi să mă simt eternă.

Erai tu, trăgându-mă spre tine şi cuprinzându-mă în braţe, eram eu, trântind pahare de la masa mea care luase foc, nevrând să plec acasă căci mă simţeam degradată şi nu voiam să rămân singură.

....................

Cuvintele, melodiile, şoaptele, minciunile, săruturile, atingerile, discuţiile noastre la care au fost martori pereţii camerei, câte ţigări le-au impregnat varul, câţi paşi am făcut pe podea în zorii zilei, parfumul tău impregnat în pielea mea şi-n fiecare centimetru din mine, balconul de pe coridor de unde am zărit lumina care mă orbea şi de unde am privit oraşul gri şi trist fără noi.. care surprindea viaţa.. nimic nu mai contează. Eram doar nişte străini, trişti şi îngrădiţi în noi.

Nimic nu rămâne după ce mă săruţi şi ies pe uşă pentru că nimic nu durează şi tu erai fericirea mea de ocazie.

..Eram noi, din lumile noastre paralele, acolo, la etajul 9, plutind deasupra Bucureştiului şi-al lumii ce n-a stat în loc cu noi, erai tu, deasupra mea, eram eu, deasupra cerului şi între noi se făcea lumină şi nu te mai vedeam clar... în cenuşiul dimineţii şi-al fumului ridicat din propria cenuşă.

.....But If we were a train, we'd be late again.

Şi vine toamna.

Îmi iau rămas bun,

sunt obosită,

frântă..

Am plâns atât de mult. Şi e atât de obositor să-ţi chinui sufletul pentru cineva care ştii că nu merită, să te complaci, să-i iubeşti toate slăbiciunile... deşi pentru el nu vei însemna niciodată nimic.

E atât de obositor să-şi calci mândria în picioare şi să nu vrei altceva decât să te arunci din nou. Să fii atât de proastă deşi nu eşti deloc proastă.

E atât de obositor să-ţi aştepţi drogul, tremurând şi temându-te că nu va mai veni.. când ştii că pe lume există atâtea leacuri care te-ar putea vindeca şi te-ar putea face să zâmbeşti din nou.

Dar tu ştii că niciun medicament din lume nu te-ar mai putea face să vibrezi şi să te simţi eternă.

E atât de obositor să porţi cu tine această povară inutilă, să ţipi în tine, să nu te audă nimeni.. să fugi, să te pierzi, să te întorci, să taci, să-ţi spui inimii să înceteze o dată, să nu mai plângă, să nu-l mai strige. E atât de obositor să fugi de el şi să-l găseşti oriunde te duci.
Să pleci, să se întoarcă, să vii, să plece,  să rămâi blocată.. ca într-o buclă ce se repetă la nesfârşit.

E atât de obositor să-l cauţi, inconştient, în toţi oamenii pe care-i întâlneşti, să te minţi, să te ignori, să-l ascunzi în tine, să-i cauţi în toţi prezenţa şi să n-o găseşti nicăieri.

Dar ştii, viaţa te-a învăţat, că oricât de greu ţi-ar fi fără un om, că oricât de dor ţi-ar fi, că oricât ai avea nevoie de prezenţa lui, într-o zi, toate acestea nu vor mai conta. 

Te vei obşinui cu lipsa lui şi viaţa va avea un sens din nou.

E ca un mecanism de apărare atât de necesar al omului- uitarea- de fapt, nu uităm niciodată persoanele care au contat cândva, doar încetăm să le mai vrem.

Altfel, am înnebuni.

Adio, vechi prieten.

 "Mă învârt.Și cad.Și nu o să se termine niciodată.Spirala noastră e eternă.”

...But If we were a train, we'd be late again.

If I were a train, I'd be late.

And if I go insane, will you still let me join in with the game? 

If I were a swan, I'd be gone. 

If I were a train, I'd be late again.

Îmi pare rău,

aduc numai dezastru în vieţile oamenilor.

Şi iar, dintr-o eroare, taste tâmpite, telefon tâmpit care se mişcă în reluare,

m-am pierdut,

te-am pierdut.

Poate că aşa trebuie să fie, poate că orice aş face, oricât aş aştepta, oricât m-aş frământa, trebuie să te uit.

Căci e greşit, totul e greşit..

e doar un haos cumplit şi tot ce se naşte din haos sfârşeşte în haos.

Aş mai fi vrut să te mai văd o dată, în vara asta ce trece prea repede şi să îngheţ clipa în loc.. şi să te las să simţi că mă domini, că mă manipulezi, ca pe o copilă proastă care se hrăneşte din vise, ce nu ştie nimic despre viaţă şi despre oameni şi care e gata să sară în neant doar pentru o clipă de beatitudine.
Aş mai fi vrut să mă bucur de clipa alături de tine, prefăcându-mă că nu ştiu că vrei doar sex, prefăcându-te că vrei să conversăm.. până ce dimineaţa ne-ar fi trezit pe amândoi la realitate, mahmuri şi confuzi. Şi i-aş mai fi spus nopţii să stea în loc pentru noi şi ea m-ar fi trimis la culcare că s-a luminat de zi.

Aş mai fi vrut să te mai am o dată în faţă, zâmbindu-mi ironic şi respirând vara şi noaptea care ne e complice şi ne-a devenit zi.

Aş mai fi vrut..

Dar vara se duce şi timpul nu stă pentru noi. Şi nici anii noştri. Ne lăsăm purtaţi de viaţă şi ne pierdem şi ne continuăm drumul 

şi uitarea ne înghite pe amândoi.
Simt doar linişte.. Nici măcar vara asta lipsă fără tine nu mă mai sperie.


Şi uite, prietenul meu drag, ai devenit un personaj efemer dintr-o poveste iluzorie ce va fi ştearsă de timp şi nu-şi va mai aminti de noi. 
Şi mi-am promis că nu vei fi, dar ţi-ai făcut loc în rândurile mele în care ţi-ai lăsat amprenta.
Fiecare centimetru din noi a rămas în fiecare colţ din locurile în care am fost-
în faţa facultăţii printre fumul de ţigară şi frigul de afară.. când ne-am văzut prima oară; în străzile vechi şi prăfuite şi-n zidurile clubului ăluia cu muzică proastă unde m-ai sărutat; şi masa la care am stat înghesuiţi printre mulţimea aia de oameni ne poartă încă prezenţa.. şi pereţii camerei intoxicate cu fum şi temerile mele, în care ne-am iubit şi ne-am pierdut şi am fugit.. şi banca pe care-am stat înfriguraţi şi străini, aşteptând dimineaţa.
Râsetele, cuvintele, fumul de ţigară, atingerile, privirile, visele mele.. toate s-au impregnat în var şi-n ziduri
şi-n mine şi ne poartă încă prezenţa.

Dar trebuie să plec şi să le las în urmă. Căci poveştile rămân suspendate-n timp, dar personajele lor se pierd.
Aş putea să te ştiu la fel de bine şi să scriu despre tine şi după ani în care nu ne mai vorbim. La fel aş simţi, la fel aş tresări când m-ai căuta sau te-aş vedea. Căci mă faci să vibrez şi ai rămas în mine. Căci astfel de oameni, atât de rari, îşi lasă amprenta şi esenţa într-un loc al sufletului meu ce nu se va stinge niciodată.. Îmi croiesc stuctura sufletească. Mă întregesc, mă ridică, mă definesc.

Dacă ne vom mai vedea vreodată, vei şti atunci că am fost aici, cândva, căutându-te, printre atâţia oameni, printre atâtea vieţi, printre atâtea vise.. negăsindu-te nicăieri, beată şi paranoică, sperând să renasc primăvara în care te-am găsit şi te-am pierdut..
şi vei râde complice.

...But If we were a train, we'd be late.

Din Iulie pentru totdeauna.

Remember a day before today

A day when you were young. 

Free to play alone with time

Evening never came..

Se vor termina şi filele acestui jurnal care a început într-o iarnă, cu frământări şi vise.

Va trece şi vara şi o vreau eternă cu tot cu zădărnicia acestor clipe încremenite în loc.

Şi cerneala impregnată în filele galbene miroase a amintiri şi ne va duce dorul.

Parcă ieri am început să scriu aici, dar uite, timpul trece, am cunoscut oameni, am trăit clipe şi poveşti, m-am îndrăgostit de himere, am fugit, am căutat, am aşteptat, am plâns, am râs, am murit, am renăscut, m-am transformat, 

am vibrat.

22 de ani- când eşti şi copil şi bătrân, când eşti şi inocent şi murdar, când eşti atât de prost, dar mai matur, cică.

E o noapte de vară liniştită. A încetat să plouă şi miroase a mare.

Vreau la marea mea.

Beau veşnica bere şi ochii îmi lăcrimează de la atâta fum.

Draga mea surioară, e acum cu prietenul ei, aproape mutată din casa care ne-a suportat aproape două decenii.

Trebuie să mă obişnuiesc fără ea.

Îmi place singurătatea mea.

Probabil că sunt o ciudată.

Îmi place să nu ştiu ce voi face mâine, ce oameni voi mai întâlni, de cine mă voi mai îndrăgosti, ce voi mai avea de învăţat.

Îmi place hazardul şi haosul din mijlocul liniştii mele.

Acum câteva nopţi am ieşit la o terasă de pe malul lacului Herăstrău.

Nu ies des, dar am nevoie să văd alte chipuri, alte vieţi, să aud pulsul şi zgomotul lumii care nu s-a oprit în loc. 

M-a atras un chelner.

Bănuiam că-i student şi că lucrează pe timp de vară pentru a câştiga nişte bani.

Când se apropia să schimbe scrumiera, eram fericită că-i atât de aproape.

L-am cucerit şi acum vorbim. Nu are sens să-ţi detaliez cum am ajuns atât de departe, aceste amintiri le păstrez în sufletul meu.

A fost ca un joc stupid, născut din curiozitate, din mintea mea ameţită de la alcool, din liniştea nopţii şi tremurul lacului de lângă noi.

Când văd pe cineva şi-mi place, trebuie să-l cunosc, să-l atrag, să nu se piardă în amintirea mea, să nu-l pierd o dată ce plec. Mă ataşez de oameni, de necunoscuţi şi de locuri şi n-aş vrea să le părăsesc niciodată. Aş vrea să le iau cu mine dacă aş putea.

Sau poate că doar îmi place necunoscutul şi acea clipă în care inima îmi tresare, poate că lumina ucide toate acele simţiri, poate că astfel magia lor se stinge atunci când se face dimineaţă.

Poate că nu-s făcută decât pentru lucruri efemere, poate că doar aşa vibrez.

Poate că sunt condamnată la întuneric şi nefericire, căci doar acestea nu mă sperie; prietenul meu Cioran m-ar fi înţeles în Cartea amăgirilor.

...Vrea să ieşim, se îndrăgosteşte de mine sau s-ar putea îndrăgosti. Şi eu nu ştiu cum să fug.

Am găsit în sfârşit pe cineva pe placul meu care mă şi VREA şi totuşi n-am curajul să ies şi să las lucrurile să decurgă de la sine.

Eu nu ştiu decât să mă arunc în braţele oamenilor care nu mă prind, care nu vor să o facă şi să cad ca fraiera, să mă scutur şi să mă arunc iar.

Eu nu ştiu şi nu am încă curajul să mă arunc în braţele celui care e pregătit să mă prindă oricât de greu i-ar fi.

Eu fug după umbre care fug de mine şi pe care nu pot să le cuprind. Căci numai aşa ştiu că nu mă aşteaptă liniştea şi fericirea de care încă nu sunt pregătită.

Eu ştiu doar dezastru şi mizerie şi deşertăciune şi gol..

şi haos şi neant.

Am privit atât de mult în adâncul prăpastiei încât aceasta s-a reflectat în mine şi m-a înghiţit 

şi m-a însuşit.

Dacă aş fi pregătită să mă las iubită înseamnă că aş fi pregătită să mă dezbrac în faţa celuilalt de toate temerile, golurile, dorurile, trăirile şi deşertăciunile, înseamnă că aş fi pregătită să mă cunosc, să dărâm zidurile, să mă întâlnesc cu conştiinţa mea,

să mă abandonez.

..Dar eu sunt o copilă speriată de bombe.

Poate că sunt bolnavă, paranoică, laşă şi speriată.

Poate că sunt masochistă şi sadică şi rănesc tot ce iubesc.

Poate că mi-e teamă de adevăr şi prefer să-l deformez.

Poate că sunt defectă şi dereglată.

............

...Dragul meu,

în acea noapte n-am ştiut că eu stăteam la ultima ta masă şi că ar fi trebuit să plec ca să poţi să vii.

Ştii cum sunt, amorţesc în locurile în care vreau să fiu.

Poate că astfel, am ratat şansa de a sta cu tine, de a ne cunoaşte, de a mă bucura de clipele tinereţii noastre.. până ce soarele ar fi răsărit şi acea noapte ar fi devenit doar o amintire.

Dar poate că aşa a fost să fie, nu ne-am sincronizat.

Nu mai am curajul de atunci căci s-a făcut zi şi magia acelei nopţi s-a stins.

Ştiu, poţi să mă cerţi, sunt stupidă şi copilă şi nu fac nimic pentru a-mi găsi locul. Plec şi alerg după clipe pe care apoi le ucid.

Şi tu eşti încă un copil şi ai vise şi ţi-am apărut în acea noapte ca o lumină în întunericul în care îţi duci zilele, muncind şi sperând la un viitor mai bun.

... Şi te priveam în noapte şi mă pierdeam când mă priveai şi tu cu acei ochi care străluceau obosiţi şi trişti.

Şi râdeam şi toţi se uitau la noi, râdeam isteric şi zgomotos de la masa mea prăfuită şi singură, care era şi a ta.

Mai erau câţiva oameni ameţiţi şi plictisiţi şi eu râdeam a dezastru în liniştea ce ne-a cuprins.

De cele mai multe ori, evitai să te uiţi la mine şi când o făceai, parcă clipa se oprea în loc şi totul amuţea şi se stingea în jurul nostru.

Nu te uitai la mine! eu râdeam ca o nebună de stupidul joc în care ne aflam, râdeam ironic, meschin şi stins căci ştiam cât mă priveai.

Je suis Marie.

Je suis

... Alexandru, ce ironic, un nume atât de drag mie, de care dau oriunde mă duc căci îl port aici.. şi-mi aminteşte de A. pe care încerc să-l ascund în mine şi voi reuşi într-o zi.

Alexandru, dragul meu prieten, să nu te îndrăgosteşti de mine.

Eşti sensibil şi ambiţios şi sunt sigură că într-o zi vei găsi ceea ce cauţi, îţi vei regăsi refugiul şi nu vei mai dori nebune.. care ies o dată pe lună din casă şi când o fac, caută dezastrul...

şi se îndrăgostesc de necunoscuţi care le schimbă scrumiera.

Închei aici căci nu pot să mă descurc şi cu ţigara şi cu stiloul, şi cu scrumul şi cu mesajele de la tine.

Mă ustură ochii şi mâinile mă dor şi sufletul mi se frânge.

...Te-am scris aici pentru ca atunci când vom fi uitat aceste clipe, să-mi amintesc de tine. Şi să-mi fie dor.