.....But If we were a train, we'd be late again.

Şi vine toamna.

Îmi iau rămas bun,

sunt obosită,

frântă..

Am plâns atât de mult. Şi e atât de obositor să-ţi chinui sufletul pentru cineva care ştii că nu merită, să te complaci, să-i iubeşti toate slăbiciunile... deşi pentru el nu vei însemna niciodată nimic.

E atât de obositor să-şi calci mândria în picioare şi să nu vrei altceva decât să te arunci din nou. Să fii atât de proastă deşi nu eşti deloc proastă.

E atât de obositor să-ţi aştepţi drogul, tremurând şi temându-te că nu va mai veni.. când ştii că pe lume există atâtea leacuri care te-ar putea vindeca şi te-ar putea face să zâmbeşti din nou.

Dar tu ştii că niciun medicament din lume nu te-ar mai putea face să vibrezi şi să te simţi eternă.

E atât de obositor să porţi cu tine această povară inutilă, să ţipi în tine, să nu te audă nimeni.. să fugi, să te pierzi, să te întorci, să taci, să-ţi spui inimii să înceteze o dată, să nu mai plângă, să nu-l mai strige. E atât de obositor să fugi de el şi să-l găseşti oriunde te duci.
Să pleci, să se întoarcă, să vii, să plece,  să rămâi blocată.. ca într-o buclă ce se repetă la nesfârşit.

E atât de obositor să-l cauţi, inconştient, în toţi oamenii pe care-i întâlneşti, să te minţi, să te ignori, să-l ascunzi în tine, să-i cauţi în toţi prezenţa şi să n-o găseşti nicăieri.

Dar ştii, viaţa te-a învăţat, că oricât de greu ţi-ar fi fără un om, că oricât de dor ţi-ar fi, că oricât ai avea nevoie de prezenţa lui, într-o zi, toate acestea nu vor mai conta. 

Te vei obşinui cu lipsa lui şi viaţa va avea un sens din nou.

E ca un mecanism de apărare atât de necesar al omului- uitarea- de fapt, nu uităm niciodată persoanele care au contat cândva, doar încetăm să le mai vrem.

Altfel, am înnebuni.

Adio, vechi prieten.

 "Mă învârt.Și cad.Și nu o să se termine niciodată.Spirala noastră e eternă.”

...But If we were a train, we'd be late again.