Totul îmi vorbea despre tine, oriunde mă duceam, îţi simţeam prezenţa. Chiar înainte să te revăd întâmplător, în acea zi, stând lângă ea, toată fiinţa îmi spunea că sunt atât de aproape de tine şi că urmează să te reîntâlnesc. Chiar mă pregătisem, absurd, înainte cu câteva minute pentru acel moment. N-a trecut mult şi te-am zărit.
Poate că, uneori, o forţă dincolo de noi, neverosimilă, ne transmite atunci când suntem atât de aproape de cineva pe care-l căutăm, îl tot căutăm, deznădăjduit.
... Sau poate că ceva din lăuntrul nostru simte acest lucru, într-un mod firesc.
Pentru o clipă, am crezut că nu eşti tu, atât de ireal mi s-a părut, credeam că imaginaţia îmi joacă feste. E acel moment în care nu poţi distinge realitatea de vis. M-am blocat, ceva parcă a adormit în mine şi ceva s-a trezit, năvălindu-mi întreaga fiinţă. N-am ştiut ce să fac şi primul instict a fost să mă reped pe cea mai apropiată bancă de lângă tine. Mâinile îmi tremurau fără să le pot controla şi nu mă mai puteam gândi la nimic. Mi-a trecut prin gând să-ţi cer un foc, dar era la fel de absurd precum ceea ce simţeam. Nu-mi mai simţeam picioarele, încremenisem pe bancă şi nici cel mai puternic proces al voinţei nu m-ar fi putut ridica. Dacă în aceste momente, oamenii nu ar amorţi, blocaţi de propriile trăiri prea mari pentru a le putea suporta, probabil că ar începe să plângă din senin, un plâns sfâşietor, ce i-ar elibera.
Nu m-ai văzut deşi eram atât de aproape de tine... eram chiar lângă tine, respirând acelaşi aer, auzindu-ţi vocea pe care am încercat de atâtea ori să mi-o reamintesc.. nu m-ai văzut, cum era să mă vezi? Eram atât de mică, mică şi neînsemnată.
De ce ai reapărut?
Poate că dacă n-ai fi reapărut, viaţa mea ar fi decurs în continuare pe un făgaş normal, fără zguduiri prea mari, într-o linişte necesară pentru a mă regăsi, continuându-mi drumul cu aceste trăiri adormite pentru totdeauna.
Poate că te-ai fi aşteptat să-ţi sar în braţe, ca odinioară. Poate că răceala mea şi lipsa de hotărâre te-au surprins. Poate că ştii la fel de bine ca mine de ce.. deşi nu te-ai deschis niciodată în faţa mea; deşi nu ne-am vorbit niciodată cu adevărat. Am stat ascunşi în spatele unor măşti, unor zâmbete seci şi cuvinte ambigue, în spatele unor intenţii total diferite. De parcă aceste piese pe care le-am jucat ne-au ferit de propria conştiinţă, ne-au ţinut la distanţă.
Poate că, uneori, o forţă dincolo de noi, neverosimilă, ne transmite atunci când suntem atât de aproape de cineva pe care-l căutăm, îl tot căutăm, deznădăjduit.
... Sau poate că ceva din lăuntrul nostru simte acest lucru, într-un mod firesc.
Pentru o clipă, am crezut că nu eşti tu, atât de ireal mi s-a părut, credeam că imaginaţia îmi joacă feste. E acel moment în care nu poţi distinge realitatea de vis. M-am blocat, ceva parcă a adormit în mine şi ceva s-a trezit, năvălindu-mi întreaga fiinţă. N-am ştiut ce să fac şi primul instict a fost să mă reped pe cea mai apropiată bancă de lângă tine. Mâinile îmi tremurau fără să le pot controla şi nu mă mai puteam gândi la nimic. Mi-a trecut prin gând să-ţi cer un foc, dar era la fel de absurd precum ceea ce simţeam. Nu-mi mai simţeam picioarele, încremenisem pe bancă şi nici cel mai puternic proces al voinţei nu m-ar fi putut ridica. Dacă în aceste momente, oamenii nu ar amorţi, blocaţi de propriile trăiri prea mari pentru a le putea suporta, probabil că ar începe să plângă din senin, un plâns sfâşietor, ce i-ar elibera.
Nu m-ai văzut deşi eram atât de aproape de tine... eram chiar lângă tine, respirând acelaşi aer, auzindu-ţi vocea pe care am încercat de atâtea ori să mi-o reamintesc.. nu m-ai văzut, cum era să mă vezi? Eram atât de mică, mică şi neînsemnată.
De ce ai reapărut?
Poate că dacă n-ai fi reapărut, viaţa mea ar fi decurs în continuare pe un făgaş normal, fără zguduiri prea mari, într-o linişte necesară pentru a mă regăsi, continuându-mi drumul cu aceste trăiri adormite pentru totdeauna.
Poate că te-ai fi aşteptat să-ţi sar în braţe, ca odinioară. Poate că răceala mea şi lipsa de hotărâre te-au surprins. Poate că ştii la fel de bine ca mine de ce.. deşi nu te-ai deschis niciodată în faţa mea; deşi nu ne-am vorbit niciodată cu adevărat. Am stat ascunşi în spatele unor măşti, unor zâmbete seci şi cuvinte ambigue, în spatele unor intenţii total diferite. De parcă aceste piese pe care le-am jucat ne-au ferit de propria conştiinţă, ne-au ţinut la distanţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu