It was her chaos that made her beautiful.

Ce absurdă este separarea dintre actor şi scenă, dintre om şi viaţa sa, dintre vise şi voinţă.

Poate că existenţa morţii ne face să murim înainte de vreme sau să căutăm un sens al destinului nostru pe care moartea să nu-l poată lua niciodată. Poate că la fel este şi cu iubirea. Din frica de a nu o pierde, o sugrumăm şi fugim de ea, încercăm să-i dăm un sens, să-i pătrundem absurdul, să citim gândurile ascunse ale ceilulalt, căutând-o într-o zi, înstrăinaţi şi singuri.  

Unii oameni, din teama de a fi fericiţi, îşi creează nefericirea. Aceştia sunt oamenii trişti şi sunt dintre aceia care gândesc atât de mult încât încep să fie măcinaţi pe dinăuntru. Atunci când sunt acaparaţi de o fericire prea mare pentru ei, o îmbrăţişează geloşi, o înăbuşă, o condamnă.

... Căci în fiecare nostalgie există voluptate şi-n fiecare fericire există nostalgie.

Unii oameni sunt capabili de lucruri mari, dar acestea pălesc dacă nu sunt capabili şi de trăiri cu adevărat mari.

Acei oameni rebeli, cu o voluptate nebună de a se arunca în cele mai primejdioase şi necunoscute locuri, înclinaţi mai mult spre autodistrugere; acei oameni care încearcă absurd să-şi depăşească limitele ori să le găsească, sunt aceia care caută, inconştient, inocenţa pierdută, purificarea, nostalgia propriului infinit.

În unele nopţi, scriu până târziu, când toată lumea doarme şi acest lucru îmi alină inima neliniştită.  De parcă m-ar ajuta cu ceva să fiu în discrepanţă cu restul lumii. De parcă nu mai astfel aş putea să mă regăsesc.

Şi cad, cad într-un vis infinit, amorţesc, mă trezesc cu stelele de pe cerul ăsta lipsă, cu mireasma nopţii şi cu felinarul de pe strada mea pustie; mă trezesc cu o pace deplină a unei veri adormite în mine.

..Iubirea mea pentru tine era aievea prezentă, dar nu putea confrunta realitatea. Fugea de lumină, lumina o dezintegra. Era când actuală, când absentă- adormită în mine. Am încercat să o sugrum, să mi-o ascund, până ce într-o zi am înţeles că era inertă, aşa cum s-a şi născut.

Poate că atunci când iubim, încercăm să îngropăm amintirea persoanei iubite, în lăuntrul fiinţei noastre, într-un somn adânc, fără vise, într-un somn ce nu va lua sfârşit decât în ziua revederii 
sau în veşnicie.

...Acum ştiu că în mijlocul verii, în mine dăinuie o iarnă deplină şi ştiu că-mi pot regăsi vara în adâncurile iernii, în propriile ruine.