And then there was a blackout.

....And we'll love and we'll hope and we'll die all to no avail..


Sunt obosită. Şi mahmură. Sunt ameţită şi mă clatin şi cad.

Mi-ai spus că sunt un dezastru. 
Tu eşti dezastrul meu.

Ai reapărut azi-noapte, te aşteptam printre fum pe banca mea prăfuită şi singură. Voiam să par calmă, fumând din ţigară indiferentă şi arogantă, dar îmi auzeam fiecare mişcare şi bătaie a inimii şi-am vrut să ţip în pustietatea din jur. Dar era prea linişte şi mâinile au început să-mi tremure şi am uitat să respir. Am crezut că fac vreun atac de panică şi că o să explodez şi că o să mă găseşti prăbuşită pe jos.

3.00 am ajuns prea devreme. Întreb trecătorii dubioşi cât este ceasul. 3:10. Panică. 3:14 Şi ţi-am auzit paşii venind din spatele meu şi deşi credeam că-mi vei fi un străin, tu tot familiar mi-ai fost, de parcă n-a trecut un anotimp de când nu ne-am mai întâlnit.
Clipa în care te-ai aplecat şi m-ai sărutat pe obraz, parcă a încremenit în loc.

N-am ştiut ce să-ţi spun şi-n loc de ,,bună" te-am întrebat cât e ceasul.

Şi m-am trezit în lift şi mă uitam în oglindă la tine şi-ai apăsat pe 9, numărul meu.

Şi am băut şi am fumat şi am purtat discuţii pseudointelectuale  până dimineaţa.

Eram eu, panicată şi enervantă, erai tu, calm şi ironic, eram eu în singurătatea mea, privindu-te insistent şi obsesiv pentru a opri clipa în loc.

Eram eu, voind să te mai iubesc puţin, să-ţi vorbesc ore în şir despre nimicuri până o să mă săruţi din plictiseală.

Erau hainele prietenei tale peste tot în jurul meu şi nu mai aveam aer, eram eu cu conştiinţa mea, erai tu, rece şi relaxat, cu o joint între buze.

Eram noi în atâtea feluri, căutându-ne libertatea şi dezastrul, dar fiind atât de îngrădiţi,

eram eu dezechilibrată, erai tu, centrul echilibrului meu.

Erai tu, instabilitatea mea ce-mi era echilibru.

Erai tu , marele manipulator, eram eu, permiţându-ţi să fii oricum te-ai fi vrut.

Erai tu, în filmele tale, eram eu în fortul meu protector, erai tu, încercând să dărâmi ziduri pentru a-ţi hrăni ego-ul, eram eu, beată şi fascinată, făcând-o pe interesanta şi pe proasta; erai tu, spart şi fericit, cu râsul tău isteric şi meschin, eram eu, suficient de trează pentru a-mi aminti, suficient de ameţită pentru a avea curaj şi a mă arunca.

Eram eu, aruncându-mă în braţele tale, ca atunci când închizi ochii şi te arunci în apă şi pentru o clipă timpul se opreşte în loc. Nu mai auzi, nu mai vezi, uiţi să respiri, nu mai visezi, vrei doar să ieşi la suprafaţă.

Erai tu, în mine, eram eu, tremurând de fericire tristă, trăindu-mi clipa, călcându-mi pe mândrie.
Eram eu, idealistă, erai tu, realist şi sigur pe tine.

Eram eu, savurându-mi decăderea, privind cum în jurul meu se dărâmă ziduri.

Erai tu, dărâmând poduri.

Erai tu, în faţa mea, pe un scaun, zâmbindu-mi ironic, singura persoană din lume cu care voiam să fiu.

..Şi era noaptea, complicea noastră, dar s-a luminat de zi şi lumina rece a zilei ne-a ucis căci ne-a trezit la realitate.

,,Căci marile pasiuni fug de lumină, lumina le omoară.", mi-ar fi spus, la un pahar, tovarăşul meu Drumeş.

Eram noi, ascultând muzică, printre fum şi cenuşă, printre propriile dezastre, eram noi în tăcere şi-n haos, eram eu, tăcând şi ţipând şi deformând adevărul,  erai tu, vrând să ieşi din realitate cu o maria.

Erai tu, personajul efemer din poveştile mele, eram eu, din tripurile tale, eram noi, goi şi îmbrăcaţi cu scuturi.

Era camera prin care te căutam şi mă împiedicam de la atâta fum şi ceaţă între noi.

Eram eu, o multitudine de variante ale mele, trasformându-se permanent, erai tu, neschimbat şi de neatins.

Eram noi, îmbrăcaţi cu toate păcatele şi temerile,  viciile şi pierderile, plini de noroi, laşi şi fascinaţi de necunoscut.

Eram eu, cu fumul de la ţigara ce-mi intra în ochi şi lacrimile mele care au inundat toată camera.

Eram eu, în timp ce mă sărutai pe coapsă, întrebându-mă de ce acceptăm să fim abuzaţi psihic, de ce interpretăm totul, de ce credem minciuni pentru că dorim să credem, de ce căutăm iubire în locul în care e doar rău, de ce ne distrugem.. eram eu, gândindu-mă că am fi putut fi geniali împreună, fără să fim împreună, eram eu, căutând un sfârşit.

Erai tu, râzând arogant şi bolnav.. şi uitând fiecare secundă din momentul în care începea alta, eram eu, încercând să imortalizez clipa în loc şi să mă simt eternă.

Erai tu, trăgându-mă spre tine şi cuprinzându-mă în braţe, eram eu, trântind pahare de la masa mea care luase foc, nevrând să plec acasă căci mă simţeam degradată şi nu voiam să rămân singură.

....................

Cuvintele, melodiile, şoaptele, minciunile, săruturile, atingerile, discuţiile noastre la care au fost martori pereţii camerei, câte ţigări le-au impregnat varul, câţi paşi am făcut pe podea în zorii zilei, parfumul tău impregnat în pielea mea şi-n fiecare centimetru din mine, balconul de pe coridor de unde am zărit lumina care mă orbea şi de unde am privit oraşul gri şi trist fără noi.. care surprindea viaţa.. nimic nu mai contează. Eram doar nişte străini, trişti şi îngrădiţi în noi.

Nimic nu rămâne după ce mă săruţi şi ies pe uşă pentru că nimic nu durează şi tu erai fericirea mea de ocazie.

..Eram noi, din lumile noastre paralele, acolo, la etajul 9, plutind deasupra Bucureştiului şi-al lumii ce n-a stat în loc cu noi, erai tu, deasupra mea, eram eu, deasupra cerului şi între noi se făcea lumină şi nu te mai vedeam clar... în cenuşiul dimineţii şi-al fumului ridicat din propria cenuşă.