Cerul e gri, razele soarelui nu pot pătrunde prin cenuşiul vast ce s-a aşternut peste oraş.
Copacii se leagănă în ritmuri alerte şi fatidice. Sunt fără viaţă şi parcă îşi aşteaptă sentinţa.
Văd din camera mea o salcie plecându-se în faţa vântului.
Casele sunt lugubre, acoperişurile se îndoiesc şi scot sunete nefaste.
Străzile sunt plouate şi pustii. Picături de ploaie se lovesc de caldarâmul rece, făcând hăuri în băltoacele în care se oglindeşte cerul.
Câte un trecător păşeşte grăbit, luptându-se cu umbrela şi cu frigul.
Primăvara plânge.
Primăvara îşi varsă lacrimile după o iarnă cumplită.
Ce rost mai are soarele dacă e atâta iarnă în noi?
De ce să vină căldura dacă în sufletul nostru a venit frigul?
Închide uşa, primăvară, nu-s pregătită de lumină când inima mea rătăceşte în întuneric.
Închide uşa, primăvară, nu poţi încălzi inimile frânte.
Odată cu tine, depresiile se adâncesc, oamenii se sting după ce au luptat cu iarna, sufletele care tremură de frig trăiesc cu iluzia că tu le eşti salvarea, apoi soarele tău îi orbeşte. Chiar am văzut un sinucigaş care s-a aruncat în faţa metroului chiar în prima ta zi.
Nu mai plânge, primăvară.
Tu nu ai loc decât
în ochii oamenilor ale căror speranţe
nu s-au stins.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu