Am atras mereu doar oameni nepotriviţi pentru mine.
Căci comportamentul meu atrăgea aceste fantome ale trecutului ce se repetau la nesfârşit.
Niciodată faptele mele n-au fost unanime cu fiinţa mea, cu glasul meu lăuntric, cu sufletul şi sinele meu.
Nu! Între mine şi acţiunile mele a fost mereu o prăpastie uriaşă ce m-a împins la pierzanie. Ce mi-a tăiat craca de sub picioare încet, dar sigur, înainte de vreme şi care prin proporţiile ei imense.. m-a prăbuşit.
Nu exagerez. Parcă o mână ascunsă m-a împins mereu de la spate, a hotărât lucrurile în locul meu, fără unanimitatea gândurilor.
De aceea, am atras nefericirea. Am atras oameni ale căror energii nu puteau decât să mă distrugă, ale căror suflete nu vibrau cu al meu, oameni fără aceleaşi simţiri, gânduri, percepţii asupra lumii. Oameni prin ochii cărora nu puteam străluci. Simple proiecţii ale imaginaţiei mele, simple născociri pe care le atribuiam lor.
Oricum, sufletele noastre nu se puteau întâlni căci nu aveau aceeaşi direcţie de drum.
Aparent, mă potriveam cu aceştia căci îi meritam din plin.
Lecţiile pe care le-am avut de învăţat au trecut pe lângă mine, întorcându-le spatele, rămânând surdă când era vorba de îndemnuri ori mustrări.
Am închis ochii şi m-am afundat tot mai mult în întuneric.
Clipe efemere din trecutul meu,
oameni pe care am crezut că îi iubesc,
oameni care mi-au schimbat cursul destinului...
Atâtea lacrimi, atâta frig şi teamă şi vise năruite,
cenuşă..
aşteptări deznădăjduite,
Clipe pe care aş fi vrut să le iau
în eternitate,
Doruri..
Vă las în urmă.
Nu pot să vă mai ţin aici.
M-aţi ţinut în loc.
Adio! pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu