"Du-mă, fericire, în sus,
şi izbeşte-mi tâmpla de stele."
Sunt la facultate.
Am ajuns, ca de obicei, mai devreme.
E dimineaţă şi frig.
Cerul e gri, apăsător şi stă să plouă.
Stau la locul de fumat şi fumez ţigară după ţigară, mecanic, absentă.
Am mâinile îngheţate,
la fel şi sufletul deşi e primăvară.
Când a venit primăvara?
Sfârşit de martie.
Mă uit în jur.
Nimic care să mă agaţe de viaţă.
Clădiri vechi şi lugubre, mormane de pământ şi noroi şi copaci uscaţi.
Se vede că a fost o iarnă cumplită.
Atât de deprimant e în jur!
Simt că am mai trăit această imagine dezolantă, undeva, departe în trecutul meu, în liceu, când fugeam de la ore şi-mi plângeam durerea pe o scară de bloc, aşteptându-l absurd pe el.. printre copacii legănaţi de vânt şi parfumul unei primăveri ce nu s-a mai consolat.
Îmi par două vieţi de atunci.
Stau pe o bancă veche, ruptă şi scorojită de timp.
În dreapta mea, se construieşte o clădire şi zgomotele muncitorilor mă obosesc.
Un câine hoinar se plimbă în derivă, cerşind puţină afecţiune. Doar atât! E flămând după atenţia şi iubirea oamenilor, după zâmbetele lor senine într-o dimineaţă atât de înnorată.
Mă gândesc la asemănarea dintre noi doi.
Mă uit la trecătorii grăbiţi şi plictisiţi şi un gând timid se agaţă de viaţă.
Aud un glas ce-mi perturbă liniştea. Atât de ciudat şi neaşteptat mi s-a părut, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc, din altă viaţă.
O colegă mă întreabă dacă nu vin la seminar şi dacă vrea să mă aştepte.
Îi zâmbesc tâmp şi îi spun că voi veni şi eu.
Nu o cunosc decât din vedere, nu ştiu nici cum o cheamă. Amabilitatea şi căldura ei m-au amuzat pentru o clipă şi m-au făcut să zâmbesc.
Îmi amintesc de tine.
Dar nu simt acest lucru ca pe o noutate. Dimpotrivă, simt că aş fi făcut asta mereu.
Deşi eşti doar un necunoscut apărut într-o zi banală şi gri de iarnă, ca acele lucruri care încep înainte ca tu să ştii, ca acele lucruri mari care apar absolut întâmplător, în cele mai neînsemnate zile.. Deşi încerc să mi te alung din gânduri, îţi port mereu prezenţa, stăruitoare şi apăsătoare.
Nu mă mai pot lupta cu conştiinţa, a biruit asupra mea. S-a surpat undeva, în zidurile din lăuntrul fiinţei mele şi nu mai am puterea să acopăr fisura. Simt o linişte ce mă apasă, ce mă sufocă. Ca stănca ce stă neclintită în loviturile valurilor înainte de a cădea definitiv.
Orice aş face, oriunde aş fugi cu gândul.. eşti mereu actual, mereu undeva, aici, în subconştientul meu primejdios, şi nu mă mai pot ascunde,
nu mi te mai pot ascunde,
dragul meu.
Nu mi te mai pot ţine departe în gândurile mele.
Lanţurile cu care mă încătuşezi sunt prea mari, peste voinţa mea, împotriva firii mele.
Tu mă faci
Să simt din nou
primăvara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu