Uneori, viaţa mă sperie.
Şi atunci aş vrea doar să dorm, să nu mai ştiu, să nu mai fiu.
Câteodată, viaţa e cumplită.
Şi te temi.. şi te împiedici de ea. Te rătăceşti într-un întuneric cumplit şi nu mai ştii să o simţi, să zbori ca atunci când erai copil.
Te loveşti de viaţă
şi cazi..
într-un abis ameţitor.
...Dar, alteori, te trezeşti la viaţă din somnul tău adânc. Sunt simple clipe pe care vrei să le opreşti în loc. Dar ştii că dacă s-ar putea să le încremeneşti în timp, farmecul lor s-ar stinge.
Sunt simple clipe de-alungul vieţii care te fac să simţi că trăieşti chiar atunci, în acel moment, pe care nu le vei uita.
Sunt rare, precum diamantele, oricât timp ar trece, nu-şi pierd strălucirea. Dar, uneori, se sparg. Şi atunci le aduni cioburile, încerci să-l reconstituieşti, să te mai priveşti o dată prin strălucirea lui. Mai rămân doar bucăţi şi-o amintire ştearsă de timp. Le porţi pe piept oriunde te duci.
Adeseori, nu eşti nici fericit, nici trist.
Zilele se scurg într-o monotonie placidă.
Dar şi aceste clipe sunt nepreţuite!
Detaliile, lucrurile simple, momentele cu oamenii dragi îţi vor rămâne întipărite în suflet până la sfârşit. O simplă dimineaţă şi mirosul cafelei, seara în care aţi stat la poveşti şi aţi râs mult, acea călătorie neprevăzută şi drumurile lungi către cei dragi.
Este ciudat cum nu ne amintim de lucrurile mari, cu adevărat mari, ci de simple clipe, gesturi, zâmbete, miresme, tresăriri ale inimii care rămân pentru totdeauna..
şi de care ne va fi dor la sfârşit.
De abia atunci le preţuim cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu