E vineri seara.
A început să plouă.
Beau un pahar de vin roşu şi-mi aprind o ţigară în camera intoxicată cu fum şi vise stinse demult.
O sting nervos şi mă duc la fereastră. Trag aer în piept şi respir noaptea şi parfumul copacilor de abia înfloriţi. Inspir liniştea şi natura trezită la viaţă.
Te simt. Aerul miroase a tine, a frig şi-a fum de ţigară, a noapte de primăvară.
Te respir şi închid ochii.
Îmi pare ciudat ca simţurile mele să te regăsească acum, după atâta timp. De unde ai apărut, himeră a unui trecut îndepărtat?
Simt că trebuie să te caut, să-ţi scriu, nu doar degeaba ţi-am simţit parfumul. Îmi amintesc că n-am mai vorbit parcă de o viaţă şi că mă ai de multă vreme la block pe facebook.
Apoi te caut şi observ cu mirare că m-ai scos, că pot din nou să-ţi scriu după atâţia ani.
E oare cu putinţă?
Cum de ne citim mereu gândurile?
Cum de ne vorbim de la distanţă, în tăcere, din lumile noastre total separate?
Ce putere necunoscută te aduce mereu aici?
Azi te-am simţit, copile.
E vineri seara
şi-a început să plouă.
Şi primăvara miroase a tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu