"Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă."
Azi-noapte te-am visat.
Urcai nişte scări, eu după tine, urmându-ţi paşii spre nicăieri.
La un moment dat, te-am pierdut. Şi te-am sunat să mă aştepţi că am obosit. Să mă aştepţi şi poate vom continua să urcăm.
Te-ai enervat, ca de obicei, şi-ai spus că nu mai ai timp şi că pleci fără mine.
Nici n-am apucat să mă dezmeticesc, să-ţi zic că vin când bateria de la nenorocitul de telefon s-a închis. Prea târziu.
Aceeaşi senzaţie pe care o ai când pierzi autobuzul chiar în clipa în care te hotărăşti să urci în el. Aceeaşi senzaţie pe care o ai atunci când scrii corect la vreun examen şi apoi tai.
Aceeaşi nelinişte, groază, deznădejde cumplită mi-a cuprins sufletul.
Am început să fug sperând că te voi găsi, că paşii mei o vor lua pe urmele tale, că mă aştepţi undeva, întors din drum, sperând că vin.
Am început să fug în derivă, cu lacrimile uscate pe obraji, strigându-te şi auzind doar propriul ecou. Te strigam pe nume, iubitule, în visele mele, numele tău suna ca un ecou.
Nu mai erai.
Sau cel puţin, nu-mi mai amintesc.
Ori m-am trezit înainte de a te afla.
Oricum, de te-aş fi găsit, de m-ai fi aşteptat să urcăm împreună,
probabil că nu mai eram aici să scriu aceste rânduri, probabil că nici visul acesta n-ar mai fi existat.
...După ce m-am trezit, aproape că n-am mai putut să fac distincţia între vis şi realitate.
Ai rămas aici,
răscolindu-mă.
S-au împlinit patru primăveri de când te-ai grăbit
să urci munţi spre nicăieri..
fără mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu