Let's make a year to remember.

 

A mai trecut un an.

Şi vreau să mulţumesc celor care au fost lângă mine aici, dându-mi sfaturi, arătându-mi calea atunci când mă rătăceam, încurajându-mă şi luminându-mă.

Am vreo 6 ani de când scriu aici.

Ani frumoşi care au trecut ca un vis.

Eram doar o copilă de 16 ani când scriam aici, pe primele file ale blogg-ului, plângându-mi dorul odată cu prima mea iubire.

Şi el mă citea.

Am plâns mult prin cuvinte, lăsând o parte din durerea mea şi aici, printre rânduri. O parte din trecutul meu.

Chipul lui s-a şters şi inima nu-mi mai tresare la numele lui: Dor.

E doar o fantasmă dintr-o iubire adolescentină, ce-a dăinuit în sufletul meu de copil atâţia ani.. ca un dor cumplit.

S-au schimbat multe, timpul le-a luat cu el în negura lui; oameni despre care scriam îmi sunt acum necunoscuţi. Nici eu nu mai sunt aceeaşi. Aimee. Aceeaşi copilă naivă cu ochi visători şi trişti, nebună şi împiedicată, cuminte şi neatinsă de realităţile dure ale vieţii, aşteptându-l pe o scară de bloc.

Am scris aici în momentele mele grele, când eram la pământ, în clipele de rătăcire, în decăderile şi suferinţele pe care le-am îndurat, căutând iubirea şi viitorul, căutându-mă pe mine.

Am scris cu o sinceritate nudă ce uneori poate a şocat şi a indignat cititorul.

Dar este un fel de jurnal, acest loc îl simt ca pe un jurnal intim, atât de aproape de inima mea.. şi scriu tot ce-mi trece prin cap căci nimeni nu mă cunoaşte şi pot fi eu însămi.

Vă doresc tuturor un an nou fericit! Plin de împliniri, sănătate, magie şi iubire!
Şi-o noapte dintre ani de neuitat! Magică, ca în copilărie, alături de cei dragi.

Fie ca cel mai frumos şi neatins vis să vi se împlinească!

Ne auzim la anul!

La mulţi ani!

Seems to me now that the dreams we had before/ are all dead, nothing more/ Than confetti on the floor. Happy new year!

Ieri a nins.

A fost prima ninsoare din acest an aproape sfârşit.

Primii fulgi au fost atât de neaşteptaţi!

Vremea a fost neobişnuit de caldă în această perioadă, nici în prognoza meteo n-am văzut să anunţe zăpadă.

Eram în casă şi-am văzut pe geam fulgii mari ce cădeau liniştiţi pe pământul rece.

Am ieşit afară şi-am început să sar şi să strig cu bucuria nemărginită a unui copil căci doar cu câteva minute în urmă spusesem că va veni şi ninsoarea.

Fulgii mi se topeau pe faţă şi pe ochi, strălucind.

În sfârşit, a venit iarna cu miracolele ei!

Sunt ultimele două zile din acest an grăbit.
Cumpăna dintre ani o voi petrece bând şi plictisindu-mă, visând departe, dar măcar nu printre străini!





Simt o emoţie copleşitoare, străpungându-mi pieptul, atunci când aud sunetul de artificii şi petarde din îndepărtare.
Nu ştiu de ce am simţit mereu această emoţie nelămurită, de fericire tristă, de nelinişte, de nerăbdare, de nostalgie, de dor, auzindu-le.





Poate pentru că prevestesc sfârşitul de an şi mă duc departe, în copilăria mea, când noaptea dintre ani era ceva magic, fantastic, când orice se putea întâmpla şi când eram cu adevărat fericită.

Poate pentru că îmi reamintesc că s-a mai dus un an, în care promisiunile şi visele mele nu s-au îndeplinit; poate pentru că îmi reamintesc că la miezul nopţii, exact în momentul acela magic când un an rămâne în urmă, fără să se mai întoarcă vreodată.. şi când păşim în noul an, eu zâmbesc tristă şi cu speranţă la artificiile care se sting, ţinând o sticlă de şampanie în braţe în locul cuiva.

Şi mă întristează toate acele feţe zâmbitoare care se iau în braţe şi se sărută, sperând că noul an va fi mai bun.
Atunci mă simt, mai mult ca oricând, singură.




Sunetul din îndepărtare al artificiilor şi petardelor îmi amintesc că mai sunt câteva zile până la sfârşitul anului, noaptea în care toată lumea e trează (sau beată) şi că nu mă pot bucura; simt că pierd ceva, că ratez un moment unic, nedesluşit, o clipă magică.


Cumpăna dintre ani pare mereu nouă, ca şi cum o trăieşti pentru prima dată căci fiecare an este deosebit şi nu se mai repetă niciodată.

E incredibil de magică acea clipă care desparte un an de altul doar de un minut, de o secundă.
Acea clipă când calendarele ajung la sfârşit şi se schimbă.. şi vechiul an a rămas în urmă, pierdut în timp.





Acea clipă deosebită când eşti în pragul viitorului an şi nu mai trebuie decât să faci un pas şi să spui adio anului ce-a trecut pe lângă tine ca un vis.

... Acea clipă când te uiţi pe cerul luminat şi din când în când la ceas, să nu ratezi momentul, numărând secundele.
Eu ratez mereu acea clipă şi dacă n-o ratez, simt că trec pe lângă ea, pierzând-o.






... Minunată clipă! Când timpul parcă stă pentru un moment în loc, când cerul se aprinde, când părăseşti un an cu bucurii şi tristeţi, simţind că pierzi ceva din tine, căci te doare orice rămas bun, atât de fraieră eşti!




Nepreţuită clipă!
Când vechiul an rămâne doar în istorie, când te uiţi la miile de străluciri de pe cer, punându-ţi la repezeală cât mai multe dorinţe care ştii şi tu că nu se vor îndeplini!

În acea noapte rece, inima îmi tresare, văzând stelele amestecându-se cu artificiile... şi zgomotul lor asurzitor mă sperie. 
Atâtea strigăte, atâtea zâmbete, atâta fum şi vise!


Lumea e atât de trează şi de însufleţită!

Totul devine ca un vis încremenit, mut şi haotic şi mă simt atât de departe! Atât de departe de noul an, simţind cum trec pe lângă ceva mare, cu adevărat mare.

No more champagne
And the fireworks are through
Here we are, me and you
Feeling lost and feeling blue

It's the end of the party
And the morning seems so grey.

"..Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!”

Am fost la Mănăstirea Cernica.

Un loc minunat, parcă desprins din Rai.
Mi s-au părut cunoscute acele locuri, dar nu-mi amintesc clar dacă am mai fost şi când.

Totuşi, o amintire nedesluşită mi-a apărut în faţa ochilor.
Eram mai mică când am poposit acolo şi ploua torenţial.
Tot ce văd sunt multe umbrele negre, nostalgie şi chiliile călugărilor.

......

E un loc de poveste. Parcuri şi grădini, păduri, lacul cu acea barcă atât de singură şi solemnă, pomii, chiliile călugărilor pictate cu alb şi albastru şi cerul  senin!

Un aer curat de munte lângă Bucureşti! Şi-un sentiment de linişte, de refugiu, de acasă, de dor.. atât de aproape şi totuşi departe de agitaţia oraşului!

Am intrat în magazinul unde se vând diverse lucruri sfinţite şi doi călugări m-au înfrigurat, văzându-i.

Vederea lor m-a lovit într-o secundă.

Prezenţe atât de copleşitoare, îmbrăcate în negru, cu barba lungă şi priviri adânci.

M-am uitat la cel tânăr.

M-am întrebat cum poate un băiat atât de tânăr să se izoleze şi să-şi dedice toată viaţa credinţei din sufletul lui.

Exprima atâta pace şi profunzime sufletească! Un spirit atât de evoluat, de superior, de înalt!

Cum poate un bărbat să-şi stăpânească şi să-şi alunge orice poftă trupească, orice nevoie carnală? Orice dorinţă a inimii, orice vis?

A iubit cândva vreo femeie?

Probabil că prin iubirea lui faţă de Dumnezeu care e mai mare ca orice dorinţă şi lucru material, fizic, din această lume deşartă.

Şi astfel, se ridică deasupra noastră, deasupra acestei vieţi a păcatului, a dorinţelor şi ispitelor şi devine doar un suflet! Un spirit.

Nobil, smerit, erudit.

E nebănuită iubirea pe care o pot avea oamenii pentru Dumnezeu. Şi credinţa! Căci din ea izvorăşte totul.

Privirea lui te străpungea, era atât de profundă şi umilă, tristă şi blândă în ochii lui negri.

Cred că îi puteai citi sufletul. Nu-i vedeai ochii, ci fiinţa!

Ah, cât aş fi vrut să pot sta cu el de vorbă!  Simţeam câte are de povestit, câte pot învăţa  de la un astfel de om!

Cât l-am admirat, cât de ciudat şi straniu mi-a părut!

M-am simţit atât de mică, de păcătoasă şi vinovată!

I-aş fi spus cât de special şi superior este sufletul lui!

Cât de deosebit este pe lângă bărbaţii care sunt atât de diferiţi de el! De primitivi, de superficiali şi goi!

Cred că astfel de oameni sunt meniţi să-L slujească pe Dumnezeu, cu o iubire şi-o dăruire nemărginită, pe care fiinţa şi mintea mea n-o pot pătrunde.

Ştiu că aş fi putut învăţa multe de la el, dar adevărul este că noi, oamenii, ne temem de astfel de lucruri. Ne temem de adevăr.

Ne temem să admitem cât de păcătoşi şi nenorociţi suntem, cât de incapabili de o astfel de iubire, dăruire şi credinţă.

Le privim pe aceste suflete curate cu admiraţie şi milă, dar noi nici nu ne gândim să o luăm vreodată pe urmele lor.


Am ieşit din magazin şi am intrat în Mănăstire.
După ce am făcut înconjurul icoanelor şi m-am rugat, m-am îndreptat spre ieşire, să stau jos.
Acolo erau doi călugări, rugându-se, cu chipul aplecat, plecaţi parcă departe.

Unul dintre ei semăna cu tânărul din magazin pe care îl văzusem cu numai câteva minute în urmă.

Nu ştiu dacă era el, n-am avut curajul să-l privesc în ochi decât o secundă.
Totuşi, mi se părea ciudat să fie el, dar am simţit aceeaşi prezenţă copleşitoare.

Cât am stat jos l-am analizat.
Stătea neclintit, cu capul în jos ( nu-l vedeam bine din cauza scaunului), iar în mână ţinea o mătanie neagră cu două mărgele albastre care străluceau în lumină.
Ceva straniu mă atrăgea la aceste detalii albastre.
Când sclipeau, când deveneau lipsite de strălucire, din cauza luminii.

Mâinile tânărului nu le vedeam, erau complet acoperite de mânecile negre.
Cred că acel călugăr simţea ochii mei aţintiţi , miraţi şi încremeniţi.

La un moment dat, în rugăciunea lui, a început să mişte uşor acel şnur negru cu străluciri albastre. L-a rotit atât de uşor şi firesc, atât de calculat! Lent, până când una dintre strălucirile albastre a dispărut complet în mâneca lui neagră. Precum o stea care se stinge, dispărută în noapte.

Această rotire este obişnuită la călugări, însemnând socotirea şi numărarea rugăciunilor lor.

Dar atât m-a atras acest joc al mătaniei cu detalii sclipitoare!


N-am mai privit niciodată un om care se roagă atât de pătimaş, profund, liniştit, intrând parcă în transă, plecat undeva, departe.

Dar aceasta era viaţa lui! Rugăciuna!

Înainte să plec, când m-am ridicat şi m-am întors spre el, i-am aruncat o privire timidă şi atât de rapidă! I-am văzut privirea!


Sigur a simţit că l-am fixat cu ochii şi cu sufletul, în rugăciunea lui copleştitoare.
Ciudat, încă îi văd chipul atât de clar!


M-am simţit atât de mică şi de decăzută, în preajma acelei prezenţe atât de puternice, de înţelepte şi luminate!





Am plecat cu sufletul mai uşor ca oricând, lăsând o lacrimă pe unul dintre stâlpii din mănăstire.
O lacrimă izvorâtă din adâncul inimii mele zbuciumate şi din durerea şi fericirea ce m-au cuprins în acel loc sfânt.


Afară, lumea mi-a părut altfel!
Parcă mă trezisem dintr-un vis.
Părea mult mai multă lumină deşi se lăsa seara, cu umbrele ei nedesluşite.
Mă dureau ochii.

Văzduhul şi apa, o minunăţie de culori, copacii uscaţi şi nostalgici, Pământul aprins ca focul şi inima mea atât de vie!


După ce am ajuns acasă, am sesizat că banii pe care îi aveam în geantă, nu mai existau.
Mi-a părut ciudat. Erau bani primiţi de la bunica mea de Crăciun, pe care urma, probabil, să-i dau pe ţigări.
Să fie o simplă întâmplare sau alt lucru, nedesluşit, pe care fiinţa mea nu-l poate cuprinde, a complotat la pierderea unor bunuri otrăvitoare?
Înainte să plec, am fumat o ţigară în parcare, pe spaţiul verde, lângă acel lac, ferindu-mă să fiu văzută de călugări căci îmi era ruşine. Am stins-o şi am aruncat-o în iarbă. Apoi am luat-o, plină de remuşcări şi am căutat un loc în care să pun chiştocul. În zadar, maşina pleca şi nu ştiam unde să-mi arunc păcatul. 
Am azvârlit-o înapoi în iarbă, cu nelinişte şi amărăciune.

Poate că în asemenea loc sfânt, nu este loc de vicii, de nehotărâre, de laşitate, de priviri în ochii unor suflete smerite, de ştergea lacrimilor pe stâlpul mănăstirii, indiferent cât de tânără şi necoaptă eşti.
În asemenea loc, orice dorinţă şi nechibzuire ar trebui să dispară, lăsându-ţi sufletul să vibreze şi să se înalţe spre Lumină.



Mânăstirea Cernica este un „colţ de rai, o mică grădină a Maicii Domnului, ascunsă de ochii celor care nu au timp să caute și altceva în afara rutinei zilnice. (Liviu Constantineanu)

Orizont, depărtări, lumini de zări, împliniri/Tot vin peste timp, tot vin.

A trecut şi Crăciunul.

Repede ca un vis.

Am fost în vizită la bunicele mele pe care le iubesc până la lacrimi.

Un sentiment de pace mi-a invadat sufletul.

La bunica din partea mamei, m-am plimbat prin curtea imensă, vrând să iau acele imagini cu mine de-a pururi, atâtea amintiri ale copilăriei mele, azi dispărute în negura timpului.

Am respirat aerul curat, acel miros de pământ ud şi fân, acel miros minunat pe care nu-l voi uita niciodată şi care mă aduce mereu în copilărie. Exprimă viaţă.

Am trecut pe la toate animăluţele şi-am vorbit cu Ţache, căluţul meu drag, care mă depăşeşte la vârstă şi care mi-a umplu copilăria de bucurie şi emoţie.

Îl ştiu de când m-am născut şi-l iubesc nespus.

Deşi e bătrân, are acelaşi farmec, demnitate şi înţelepciune de odinioară.
E cel mai frumos cal pe care ochii mei l-au văzut vreodată! Şi nu sunt subiectivă.

Am vorbit apoi cu oile. Nu ştiu de ce, dar niciodată nu le-am acordat o atenţie prea mare, probabil din mila pe care le-o port pentru menirea lor tristă în lume.

Toate seamănă leit, albe şi cu ochii albaştri deschis.

Erau reţinue şi dacă mă mişcam brusc, se speriau şi îndepărtau toate la un loc.

Una ieşea în evidenţă.

Era mai curajoasă, mă privea atent şi s-a ridicat pe gardul ce ne despărţea ca să o mângâi.

Ca un câine flămând de afecţiune.

N-am ştiut până acum că oile sunt atât de înţelepte şi iubitoare!

Erau atât de tăcute şi mă priveau atent.

În ochii lor trişti am citit sacrificul, jertfa, menirea lor pe această lume; ca nişte martire demne ce-şi aşteaptă sentinţa acestei vieţi atât de scurte!

Mi s-a părut cumplit, gândindu-mă că oamenii pot să se ghiftuiască nemiloşi din carnea acestor fiinţe atât de frumoase şi inocente!

Mi-am luat rămas bun cu tristeţe de la ele, ştiind că nu le voi mai vedea niciodată.

Ah, ce amintiri am din acele locuri!

M-am mai uitat încă o dată la tabloul din faţa mea, cu  cerul atât de limpede şi căpiţele de fân parcă pictate.

La ţară, o viaţă atât de simplă şi modestă, dar atât de frumoasă!

Atât de profundă pentru inima mea, de plină de sensuri şi de însufleţire.

Numai cine are bunici sau rude la ţară sau cei care au trăit aici pot înţelege.

Mi-am strâns bunicele în braţe cu toată puterea şi dragostea.

Nu vreau să ştiu cum va fi viaţa mea fără ele.

O parte din mine se va duce cu ele.

Timpul a trecut atât de repede!

Bunicele mele sunt bătrâne, părinţii mei nu mai sunt tineri, rudele la fel.

Cunoscuţii, prietenii din copilărie au dispărut în timp. Acum sunt adulţi şi-şi construiesc un viitor.

Mă uit la mine şi nu mă recunosc.

Sunt atât de legată de mine copil şi adolescentă, de acea viaţă, de acei oameni încât nu mă pot dezbăra de trecut şi împaca cu trecerea timpului.

Simt că povestea a ajuns la final, că visul s-a năruit, că e ultima pagină a cărţii şi nu pot face nimic!

S-a dus.

Şi-o parte din mine a murit.

Timpul trece pe nesimţite şi cu fiecare zi, se duce şi viaţa.

Nu realizezi.

Doar te trezeşti într-o zi că toate au trecut, că sunt atât de îndepărtate şi nebuloase incât parcă nici n-au fost.

Te trezeşti într-o zi că nu-ţi recunoşti prezentul, nici chipul din oglindă, nici pe oamenii din jurul tău.

Căci inima ta a rămas captivă într-un trecut îndepărtat.

Simt că viaţa mea s-a oprit la 18 ani odată cu păşirea către restul vieţii.

Toate amintirile mele frumoase sunt până la 18 ani.

Când am plecat de la bunicele mele, pe drum, apunea soarele şi un vis a trecut prin faţa ochilor mei obosiţi.

De când sunt mică, îmi plac plimbările cu maşina, să ascult muzică şi să privesc peisajele, visând.

Visez atunci la toată viaţa mea şi la poveştile care ar putea fi.

Îmi plac câmpiile întinse, orizontul şi cerul.

Ador luminile din îndepărtare şi casele izolate de pe câmpii.

Îmi imaginez atunci atâtea poveşti ale vieţilor oamenilor!

Şi-mi plac atât de mult satele prin care trecem.

Privesc la oamenii de pe marginea şoselei, de la porţi, din curţi, din faţa magazinelor.

Acolo toţi se ştiu între ei.

Câte poveşti se ascund pe acele uliţe, câte plecări şi vise ale tinerilor care şi-au părăsit casa părintească, croindu-şi drum spre Bucureşti, spre un viitor mai bun!

Mă întristează şi bucură în acelaşi timp acele case ponosite şi gri, parcă uitate de lume.

Îmi amintesc şi acum sentimentul pe care îl aveam când stăteam în pat şi auzeam maşinile gonind pe şosea, clătinând casa.

Aveam un sentiment de emoţie, de libertate, gândindu-mă unde se duc acei oameni, în noapte, spre ce destinaţii şi oraşe, drumul fiind unul naţional.

Mai aveam şi un sentiment de linişte, ştiind că la acea oră, unii oameni nu dorm.

Şi acum mai am acest sentiment ciudat, când sunt la ţară, de nelinişte şi visare.

Nu-l voi uita niciodată. Un dor de ducă...

La ţară, trăiesc un amalgam de sentimente de melancolie, de nerăbdare, de visare, de fericire tristă, de linişte.

Sunt atât de departe de zgomotul şi agitaţia oraşului! Şi timpul trece altfel şi viaţa pare o poveste.

Sunetul cocoşului de la 4 dimineaţa, n-am cum să-l uit.

Era sunetul eliberării, siguranţei şi fericirii. Îmi alunga orice frică! Căci mereu îmi era teamă să dorm, în întunericul deplin, în acea linişte încremenită, chiar şi acum!

Iar sunetul cocoşului prevestea o nouă zi, trezirea la viaţă, cântecul! Bucuria.

Dar stelele de pe cer?

La ţară, nopţile sunt mai tăcute şi mai senine.

Îmi amintesc şi acum bolta înstelată ce m-a fascinat de mic copil.

Atâtea sclipiri ce parcă îmi atingeau creştetul capului. Atât de apăsătoare şi aproape erau!

Mă uitam la stelele reci şi risipite de pe cerul întunecat şi visam.

Visam la toată viaţa ce mă aşteaptă, la toate poveştile ce urmau să fie scrise şi să-mi atingă inima pentru totdeauna.

Dar câte amintiri!

Mi-ar lua ani întregi să le înşir pe toate.

Inima mea e strânsă de acele locuri, până la durere şi le voi lua cu mine în eternitate.

Privind în urmă, îmi dau seama că am fost fericită.

Da!

Fericirea stă ascunsă în clipe, în simple clipe, magice şi atât de efemere!

Întorcându-mă la drumul spre Bucureşti, mă uitam pe geam la apusul mirific de la orizont.

Imaginile, câmpiile, dealurile, copacii treceau prin faţa mea doar o clipă, precum nişte năluci grăbite şi nedesluşite. Ca nişte umbre.

Dar soarele rămânea neclintit, ca o minge de foc, imensă, strălucind melancolic.

M-am gândit atunci că soarele apune şi răsare în acelaşi timp în cealaltă parte a lumii, atât de departe de mine.

Îl vedeam cum se face din ce în ce mai mic, coborând sub orizont, apoi dispărând complet.

Şi totuşi încă era lumină. Razele lui ne luminau încă.

..Dar soarele nu răsare şi nu apune niciodată. Stă neclintit, doar noi ne mişcăm odată cu Pământul, odată cu timpul şi cu vieţile noastre.

Cerul era pictat în nuanţe de albastru, portocaliu şi mov violet! Priveam un tablou şi trăiam parcă un vis.

E cu putinţă să fie real?

Mai multe avioane străbăteau cerul, lasând urme lungi în urma lor.

Am văzut apoi luceafărul, precum o speranţă, strălucind ca argintul pe cerul în mii de nuanţe,  atât de mândru!

M-am uitat în urmă  şi-am văzut noaptea coborând.

Da! Era întuneric în spatele meu.

Niciun pictor din lume n-ar putea reda un astfel de peisaj magic, desprins parcă din basme, cu noaptea care coboară, încet, deasupra lumii.

L-am savurat din plin.

.......

Un joc stupid de-al meu, atât de vechi:  Îmi pun întrebări în gând şi răspunsul îl aflu în numerele de matriculoare de la maşini.

Atât de copilăros şi naiv şi totuşi te ţine cu sufletul la gură.

Am întrebat cine este viitorul meu, bărbatul din visele mele. 

Într-o secundă, plăcuţa unei maşini m-a făcut să tresar.

L-am văzut doar o clipă!

,,Dor".

Acesta era numele.

Acest scenariu mi s-a mai întâmplat cu mulţi ani în urmă.

Dor mă va urmări mereu, fără să vreau, ca o fantomă a unui trecut neconsolat.

Cântau cântece de Crăciun în maşină şi Bucureştiul îmi părea nou, ca de fiecare dată, ca şi cum l-aş vedea pentru prima oară.

Mi-a mai trecut un gând.

Mi-am amintit de pozele cu străbunicii mei atât de frumoşi pe care i-am văzut la bunica mea.

M-am gândit atunci cât de importantă este întâlnirea dintre doi îndrăgostiţi.

Căci din ea se naşte nu doar o poveste, ci milioane şi infinite poveşti şi vieţi!

Dacă nu se întâlneau acei doi oameni frumoşi din poză, pe care nu i-am cunoscut, eu n-aş mai fi fost acum să scriu aceste rânduri.

O întâlnire atât de miraculoasă pentru mine care a avut loc acum mai bine de un secol!

Acelaşi lucru este valabil şi pentru părinţii lor şi pentru atâtea generaţii de la începutul timpurilor.

Dear Santa

Dragă Moşule,

Crăciun fericit!

Anul trecut nu ţi-am mai scris căci am avut un Ajun trist şi-am adormit cu lacrimile uscate pe obraji.

Dar iată-mă după un an, scriindu-ţi, cu aceeaşi credinţă şi iubire.

Tot ceea ce-mi doresc este sănătate mie şi celor dragi.

Este cel mai de preţ lucru.

Fă-l pe tatăl meu să se trezească din întunericul în care a rătăcit atâţia ani.

Oferă-i înţelepciune, curaj şi raţiune.

Dă-i puterea să se desprindă de această otravă şi mocirlă în care îşi scufundă sufletul.

Liniştea şi refugiul este doar acasă.

Nu există loc mai bun.

Îl iubesc tare mult.

Mama mea a fost mereu eroina lui.

Ai grijă de ea.

Adu-i pace şi fericire în suflet.

Vreau să o văd zâmbind din toată inima.

Nu am cunoscut niciodată o femeie, o soţie, o mamă mai bună, mai darnică şi mai frumoasă ca ea.

Şi nu sunt subiectivă.

Este o regină!

Dragă Moşule, îţi mai cer şi puţină zăpadă!

Să simt cu adevărat că este Crăciunul.

Vreau ca viaţa mea să se schimbe în bine, să înflorească, să mă lumineze.

Să-mi lumineze chipul şi sufletul bătut de ploi.

Aş vrea ca viaţa mea să fie ca un deosebit Crăciun.

Să simt mereu magia, lumina şi acest mister al nopţii de Ajun.

Aş vrea ca fulgii de zăpadă să mi se topească pe obraji şi pe ochi, răcorindu-mi sufletul şi trezindu-mă la viaţă.

Iar luminiţele să-mi strălucească de-a pururi în suflet, ca stelele reci şi neatinse de pe cerul întunecat.

Ah, sufletu-mi să fie mereu Decembrie, iar oamenii ce-mi bat la uşă să fie zâmbitori şi fericiţi.

Ajunul sa-mi fie nopţile, cu poveşti lângă foc, cu cântece şi îngeraşi colindători, iar Crăciunul să-mi fie zilele, pline de emoţia, iubirea şi lumina ce-mi cuprind sufletul.

Ah, Moşule, poţi să-mi trimiţi iubirea?

Iubirea din visele mele.

Dar dacă iubirea mea mai vrea să aştepte, te rog să-i trimiţi un gând bun şi multă fericire.

Trimite iubirea şi în sufletele sărace, goale şi pustii.

Trimite căldura şi fă o minune pentru copiii la care nu poţi să ajungi cu daruri, pentru sufletele sărmane şi nevinovate.

Pentru sufletele singure pe lume, pentru cele care-şi petrec Crăciunul în frig, în foamete şi-n tristeţe.

Adu sănătate în trupurile bolnave, zâmbete în privirile triste, lumină în inimile întunecate.

Mulţi îngeri te aşteaptă în această noapte pentru ca mâine dimineaţă să se trezească şi să găsească doar frig şi gol.

Un imens gol.

Lasă miracolele să se aşterne în această noapte şi odată cu primii fulgi de zăpadă.

Noi, sufletele de copii, vom crede mereu în tine.

În spiritul şi magia ta.

Tu exişti peste tot.

Eşti puterea şi bunătatea din lume.

Vii odată cu viscolul ca să încălzeşti sufletele oamenilor în iernile grele.

Tu nu poţi fi văzut, Moş Crăciun, tu poţi fi doar simţit!

 Iar eu ţi-am simţit mereu vraja. Şi lumina.

Eşti lumina din ochii oamenilor din această perioadă.

Străluceşte ca zăpada.

Eşti lumina din ochii copiilor care colindă şi cântă ca nişte îngeri.

Tu vei fi mereu bătrân căci dăinui de la începutul timpurilor în inima copiilor.

Şi vei fi prezent atâta timp cât Pământul se mai învârte şi anotimpurile se schimbă.

Anul acesta am împodobit bradul, m-au trezit colindele în fiecare dimineaţă, am mâncat toate bomboanele, ne-am uitat la Singur acasă, am baut vin fiert şi-am stat la poveşti.

Au venit şi colindătorii.

În ochii acelor îngeraşi atât de mici şi de inocenţi, te-am văzut pe tine.

Inima mi-a tresărit de emoţie şi de fericire când i-am văzut cântând, reţinuţi şi timizi; în clipa aceea, lumea mi-a părut mai frumoasă.

Îţi voi simţi mereu prezenţa.

Îţi mulţumesc, Moşule, că-mi umpli inima de bucurie şi  că mă faci să mă simt din nou copil.

Tu eşti miracolul.

Tu esti magia dintre oameni.

Tu eşti speranţa.

Îmi va fi dor de tine!