Memories

Prietenii cu care am copilărit, prietenii de-o viaţă, tovarăşii de băutură şi pierdere de sine, nu mai erau.

Toate au amuţit.

...Era doar linişte şi iarnă şi zgomotul tramvaielor târzii şi al trenului.. eram doar eu schimbată, grăbindu-mă prin frig să-mi iau ţigări.

..............

Gândindu-mă la anul trecut, tot pe vremea aceasta, mi-e milă de mine.

Ajunul trecut l-am petrecut plângând, odată cu vestea că o persoană dragă suferă de-o boală incurabilă.

E prima oară când scriu despre aceste lucruri şi prima oară când îmi permit mie însămi o sinceritate nudă.

Trebuie să recunosc că nu mi-a fost uşor. N-am stat niciodată să meditez la greşelile trecutului; le-am ignorat, crezând că astfel le voi da uitării, ca şi cum n-ar fi existat. 

Dar scriindu-le, ele apar la lumină, mai reale şi vii ca niciodată, cutremurându-mă şi trezindu-mă la realitatea vieţii mele.

Am scris fără să mă opresc, fără să mă gândesc măcar la ce urmează să scriu.

Sufletul meu şi conştiinţa adormită au scris aceste rânduri, dezlănţuindu-se, aducând tot întunericul trecutului în lumină.

Am mâna amorţită şi rece, dar nu mă pot opri.

Acum pot privi detaşat la tot ce a trecut, tot ce m-a făcut ceea ce sunt azi, la tot ce-a contribuit la prăbuşirea mea, la revenirea mea şi la problemele din prezent.

Scriind te poţi salva în multe feluri.

Mi-am scris în primul rând mie însămi pentru a accepta trecutul şi pentru a mă împăca cu el.

..........................

Anul trecut, pe vremea aceasta, eram îndrăgostită de un puşti cu vreo cinci ani mai mic ca mine; îmi petreceam serile bând pe stradă sau în camera lui mizerabilă, printre nişte băieţaşi fără viitor, microbişti fanatici, trăind pentru alcool şi stradă şi cu iluzia că sunt băieţi de cartier şi că pot să cucerească lumea.

Cât de îndrăgostită, cât de patetică şi mizeriabilă puteam să fiu!

Aşteptam revelionul, nerăbdătoare şi temătoare ( să nu se întâmple ceva şi să nu-l mai facă- să nu mai existe cumpăna dintre ani- pesimismul tragic).

Am intrat în casă, el era pe hol şi când şi-a ridicat privirea, am simţit cât de uimit era, văzându-mă, păşind mândră pe tocurile de 15 şi îmbrăcămintea neagră, sclipitoare. Ţinuta mea era în contrast cu oamenii din jur şi casa.

În câteva ore, se lingea cu alta, o fufă de vârsta lui şi mai era altă fufă care-l călărea pe altul. Eu şi cu ele eram singurele fete de acolo.

Eram printre adunătura aia de aşa zişi golani, erau mai mult ca nişte animale scăpate de la zoo, vărsau băutura pe jos ca bunică-sa să şteargă apoi şi să verse iar şi aruncau cu petarde în casă. Nu te puteai vedea de fum, era o încăpere mică şi trebuia să am grijă unde păşesc, să nu alunec. Şi să mă feresc să nu-mi explodeze vreo petardă în faţă.

Plodul, un copil agresiv şi needucat, îşi bătuse bunica în trecut, chiar şi pe mă-sa care era beţivă ca şi el.

Îl priveam cum se linge cu aia, dar nu mă durea. Cred că eram obişnuită, oricum eram mulţumită că sunt acolo.

Stăteam pe canapea şi fumam pasivă, simţindu-mă superioară ( şi pe drept vorbind) atât fizic între cele două fufe care de abia depăşiseră pragul pubertăţii, cât şi intelectual.

Printre alcoolul ce-mi înceţoşa minţile şi câteva fumuri de iarbă, pe care le-am tras plictisită, m-am trezit fugind pe stradă cu nişte pantofi bărbăteşti spre casă. Maică-mea nu răspundea la telefon, iar taică-miu, ca de obicei, nu era acasă.  Aceeaşi scenă în fiecare an.

În cele din urmă, a răspuns şi m-am întors în gloata de porci şi am privit neatinsă cum plodul meu se lingea cu fufa.

Spre dimineaţă, mă-sa şi tac-su ne-au dat afară, dar noi beţi şi neliniştiţi nu voiam să plecăm.

Plodul a început să urle, ca un animal rănit şi am încercat să-l potolesc, de frică să nu-l altoiască tac-su, cred că i-am şters lacrimile şi i-am spus iubitul meu, nu-mi amintesc; dar ştiu că m-a îmbrâncit puternic.

Tac-su s-a năpustit asupra lui, a început un fel de încăierare între tatăl gabor, nervos şi autoritar şi fiul beat şi obraznic, iar plodul a început să bocească.

Plodul bocea şi boceam şi eu.

Mi-am pus mâinile la urechi şi-am închis ochii.

M-a podidit un plâns sfâşietor, ce nu avea margini. Nu ştiu ce l-a produs. 

Poate pentru că se făcuse de căcat în faţa noastră, poate lacrimile lui de copil agresiv şi nefericit, poate alcoolul din sânge, poate acea scenă violentă şi urletele din jur, poate pentru că se linsese cu aia toată noaptea şi eu rămăsesem pasivă, chiar rece, poate maică-mea care era nefericită acasă.. poate un alt an care trecuse.

Ceilalţi se holbau miraţi la noi care plângeam şi eram ca într-o telenovelă proastă.

El şi-a şters lacrimile şi s-a consolat repede cu încă o bere; oricum câţiva dintre noi încă eram acolo, încă serbam noul an la 7 dimineaţa în dărâmătura lui de casă.

Eu, însă, nu m-am consolat.

Târziu, şi-a dat seama că plâng şi că nu mă opresc.

Mi-a luat capul şi l-a strâns la pieptul lui. Apoi mi-a şters lacrimile şi mi-a spus să zâmbesc.

Acele clipe şi acea imagine n-o voi uita niciodată.

I-am zâmbit trist printre lacrimi amare şi doar pe el îl vedeam. Eram în lumea mea tristă şi doar el era în povestea mea.

Nu voi uita niciodată ce durere mă năpustise în acea dimineaţă, în acea primă zi din an.

Cât de tristă mi-a părut lumea atunci şi cât mă distanţasem de viaţă. 

Era un fel de resemnare, de detaşare, de descărcare, renunţare la tot.

N-am mai plâns niciodată atât de mult. Cred că mi-am plâns tot anul.

Ne-am pus la masă şi-am băut cafea ore în şir.  O ascultam pe bunică-sa care ţinea să-şi destăinuite toată viaţa şi plângeam şi râdeam. 

Lacrimile nu se mai opreau. Şi oricum nimeni nu observa.

De fapt, nimănui nu-i păsa.

Eram cu nişte străini la masă în prima zi din an.

Dar n-a fost de ajuns.

Când voiam să scot banii din geantă să-i dau unui băieţas care mă plăcea şi pe care îl sărutasem la beţie în acea noapte ( nu ştiu de ce am făcut-o, probabil să-l amăgesc căci fusesem cu el pe la 13 ani, vreo două zile, bătându-mi joc de el), când să-i dau banii ca să-mi cumpere ţigări, surpriză! nu mai erau.

Erau 100 de lei, de la maică-mea, să am de revelion.

Acest ultim gest m-a doborât definitiv.

Fusesem furată!

Nu mă durea de valorea banilor ci faptul că erau primiţi şi că fusesem furată în casa băiatului de care eram îndrăgostită.

Un sentiment de vinovăţie, de scârbă şi milă faţă de mine însămi, mi-a cuprins sufletul.

Nu ştiam cine i-a furat, oricum nimeni nu recunoştea şi oricum fuseseră mulţi, printre care şi ţigani care poposiseră pentru câteva ore în junglă.

Am început să plâng şi mai rău şi acel băiat ( care s-a dovedit a fi o scârbă mai târziu pentru că îl respingeam) a făcut un gest mărinimos şi mi-a dat banii înapoi din banii lui, urmând ca plodul şi câţiva dintre ei să-i restituie lui când vor avea.

Dar lacrimile nu s-au oprit.

Am plecat, crezând că e ultima oară când mai trec acel prag şi când m-a condus bunică-sa i-am destăinuit patetic cât de îndrăgostită eram de nepotă-su.

Afară, aerul rece m-a trezit. Lumina era reflectată în zăpada albă şi mă orbea. Totul părea doar un coşmar din care mă trezisem. Dar abia începea.

Aşa mi-am petrecut eu revelionul trecut.

Îmi par ani de atunci, iar pe cea de atunci, n-o mai cunosc.
În ultimii ani, de la despărţirea de M., toate revelioanele au fost triste, printre străini şi lacrimi.

......................

Acei doi ani în care am fost îndrăgostită de el au fost tulburi şi ciudaţi.

Unele lucruri mi-au rămas întipărite în minte ca şi cum ar fi fost ieri.

...Acea noapte când l-am cunoscut,  pe strada Amintirii, când am băut vin roşu şi m-am prefăcut că am căzut, că am adormit,  aşteptând să mă trezească din cumplita noapte în care rătăceam.

M-am trezit dimineaţa într-o casă străină, în tricoul lui, după o noapte zbuciumată. Până şi strada era străină.

Un sentiment de vinovăţie şi fericire tristă mă încerca, ca după fiecare aventură.

Dimineţile în care îmi beam cafeaua, stânjenită de prezenţa întregii lui familii. Dar acea dimineaţă în care ne-o trăgeam în baie, uitându-mă la mine, tristă, în oglindă, iar mă-sa şi tac-su erau în bucătărie strigând după el?

Îmi amintesc cum plecam singură de la el, aproape mereu plângând, vinovată şi singură şi cum mă întorceam de fiecare dată, mândră şi vrând să par indiferentă.

Dar clipele în care voiam să-i spun cât de mult ţin la el, iar cuvintele se pierdeau şi curajul dispărea?

Dar de ziua lui, dimineaţa, când m-am dus la el beată să-i spun la mulţi ani şi m-a dat afară căci petrecerea era seara, iar eu nu eram invitată? Nici nu m-aş fi dus. 

El e plecat după cumpărături, eu am rămas, nu voiam să plec. Am stat ore în şir, soarele de iulie îmi bătea în faţă şi în păr.. Aşteptându-l, amorţită pe scaun, lângă tac-su, în tăcere. Nu puteam să mă mai mişc. Mă simţeam prea ruşinată şi decăzută pentru acea nebunie.

Îmi amintesc emoţiile mele când îl vedeam, cum îmi tresărea inima şi-l urmam oriunde ca o sclavă.

...Nopţile de vară în care beam pe stradă ca ultimii boschetari, întinşi pe asfalt, el care adormea trântit pe trotuar, eu întinsă pe asfaltul rece, uitându-mă la stele şi ascultând pe Nimeni Altu'; vecinii care ţipau, poliţia care ne lua datele, urletele lor ca de animale făcând galerie pe străzi, măzgăliturile pe care le lăsau pe orice zid şi gard ,,graffiti", băutura şi banii furaţi din casă şi cum ne prindea dimineaţa, apoi ziua, hoinărind pe străzile cartierului cu acea gaşcă de rataţi de toate vârstele.

Mai era un tovarăş de-a lui. P.  Mai mare ca noi, beţiv, care muncea ziua şi noaptea şi-o dedica alcoolului şi străzii.
Toţi profitau de el şi încă profită, bând pe banii lui.

P. mă plăcea. Cu adevărat. Sau doar se prefăcea. Nu ştiu.
Dar îmi amintesc cum stătea pe trotuar, ascultând muzică şi visând. Era trist şi supărat că eu îl plăceam pe plod.
În toţi aceşti doi ani, e singurul care s-a purtat mai frumos cu mine şi cu care rezonam mai mult ( în afară de unele faze de căcat pe care le-am uitat). Mi-a spus mai târziu că avea relaţie de mulţi ani, dar eu nu am ştiut niciodată în acele vremuri în care se jura că vrea să fie cu mine, că e ,,foc" cum spuneau ceilalţi. Probabil voia şi el să mă fută. Nu ştiu.
Îmi pare rău că îşi f**e viitorul şi că umblă cu oameni care îl trag în jos.


Alt tovarăş, C. Era cel mai bun prieten, ca un frate, al plodului până când acesta s-a convins cât de pervers era. Stătea non-stop la el, era cel mai mare dintre ei, nu muncea şi stătea pe banii altora.
Era un individ prietenos, dar care îţi înfingea cuţitul pe la spate. Azi îţi vorbea frumos, mâine te înjura sau îţi ţinea predici de viaţă, ca un şmecher de cartier, trecut prin viaţă ce era.
Era, de fapt, un om frustrat şi ratat  în viaţă.


Dar D., care se despărţise de gagică-sa pentru că mă plăcea ( care a ţinut să mă jignească deşi nu mă cunoştea)?
Fura trandafiri şi le arunca în curtea mea.
Îmi aducea ţigări, ciocolată şi vin până când a realizat că nu mă poate cumpăra şi a început să asculte vorbele celorlalţi boschetari.
A plecat în Anglia.


Însă, cel mai urât dintre personaje era B,  ,,Alen",,posedatul."
Era un individ tăcut când l-am cunoscut, părea chiar de treabă. Cuminte şi la locul lui. Stăteam seara în maşină cu el, G. un taximetrist pe atunci şi alţi indivizi şi fumam iarbă.
(Despre amintirile ciudate ale acelor vremuri voi povesti altădată.)
...Ne-am întâlnit chiar şi la mare şi-a dormit, ( şi acum mă îngrozesc) în camera unde eram cazate.
Am stat lângă el pe plajă noaptea, îl vedeam cum se uită liniştit la mare şi la cer şi chiar mi-a trecut prin gând că e un băiat cu adevărat bun.

Dar oamenii sunt înşelători şi schimbători ca vremea.

A fost chiar şi la mine în casă (inconştienţa vremurilor trecute). A rămas până dimineaţa când toţi plecaseră deja. 
Stătea lângă mine în pat, încercam să adorm sau să mă trezesc! şi el mi-a spus atunci că mă simte, că am un suflet cald, inocent, de copil.

La un moment dat hainele lui erau pătate de sânge.
L-am dat la o parte speriată şi îngrozită de ce urma să fac din pricina băuturii.
Am băut cafea, am ascultat muzică la telefon, dar mă simţeam tristă şi încremenită. Abia aşteptam să plece.
După ce a plecat, un sentiment ciudat  mi-a cuprins sufletul. Nu-l pot descrie.

A doua zi, un prieten mi-a spus că în acea seară, era 23, înainte să vină la mine, au stat în maşină şi au fumat iarbă. La un moment dat, B. a spus ,, E aici".  Băieţii n-au înţeles. Apoi, au văzut o umbră cum a trecut pe lângă maşină. Nu era nimeni în acea parcare, era noapte şi era pustiu.

Am rămas îngrozită şi am realizat toate evenimentele ciudate din noaptea trecută. Nu eram nebună! Ceva urât se petrecea cu el.

L-am întrebat apoi dacă e posedat. L-am minţit că eu însămi am văzut umbra. Răspunsul lui a fost că mai apare uneori, în anumite împrejurări.

Timpul a trecut, m-am împrumutat o dată de 10 lei de la el, iar a doua zi, m-a ameninţat că dacă nu-i dau banii mă bate şi vine şi vorbeşte şi cu ai mei.
I-am dat banii şi de atunci am devenit duşmani.

De fiecare dată când ne vedeam, mă străpungea cu privirea sau comenta ceva. Cuvintele nu le voi spune aici.
Avea o privire ciudată, cum n-am mai văzut, îsi apleca capul ca un taur şi te săgeta cu o privire rece, neînsufleţită în care se ascundea ceva rău, îngrozitor. Te îngheţa în câteva momente.
Dar îi aruncam şi eu o privirea urâcioasă şi îi spuneam că nu mă impresionează privirile lui de căcat.
Uneori, când mă vedea o lua pe altă stradă doar ca să ajungă la mine, să treacă prin faţa mea, ,,întâmplător".
Dezvoltase chiar o obsesie şi mă dispreţuia din tot sufletul, asta dacă avea unul.
Cred că mă ura pentru că sufletul meu era în contrast cu al lui şi pentru că eu aveam curajul să-i spun slăbiciunile lui.
Cred că astfel de oameni sunt foarte trişti şi nu mai au puterea să revina pe drumul cel bun.


O dată, ne-am întâlnit pe stradă şi a ieşit scandal. Eram cu sora mea şi cu A.
Era în mijlocul străzii şi mi-a spus, m-a provocat să vin spre el şi o să văd eu.
Smardoaica de mine a sărit fix în faţa lui, iar el, plin de ură, şi-a frecat piciorul fix ca un taur furios şi mi-a pus mâinile în jurul gâtului. Da! Mă strângea de gât, boschetarul.
I-am dat cu sticla în cap şi am plecat.

Într-un an, de 1 mai, era noapte şi petreceam. Dansam pe masă şi A. mă filma. La un moment dat, la ferestra din faţa mea, văd un individ cu gluga pusă pe cap care fuma şi mă privea. Era el!
Am sărit de pe masă şi am căzut sub ea.
Avusese tupeul să intre chiar la mine în casă, cu pretextul că a auzit muzică şi venise la petrecere.


Mai târziu, tot la beţie, am fost chiar la el acasă, într-o dimineaţă cu un prieten de-al plodului cu care mă sărutam să-l fac gelos şi l-am urmat oriunde s-a dus.
Era o curte ciudată şi nu voi uita niciodată sentimentul cumplit pe care l-am simţit.

Am aflat, ulterior, că Alen era satanist, făcuse pact cu ăla răul, fusese dependent de heroină şi fura din casă. Îşi tăiase chiar tendoanele.
Se înţelegea bine cu plodul meu şi-şi făcuseră într-un an Paştele în cimitir.

Îl mai vedeam, uneori, dimineaţa, fără bluză pe el, hoinărind pe străzi şi cerşind ţigări la oamenii care ieşeau din magazine.
Astăzi, dacă îl mai întâlnesc nici măcar nu mă mai uit la el. Dar îi simt privirea tăioasă şi plină de ură.


De atunci, nu mai beau din ceaşca din care a băut el atunci cafea. Nici măcar nu mă mai ating de ea.

Revenind la plod. Nu voi uita niciodată cum m-am luat la bătaie cu acei ţigani, vrând să-l apăr în nebunia mea.

O maşină de ţigani s-a oprit în mijlocul străzii.

S-au repezit asupra lui în câteva clipe, iar eu, ca o smardoaică, am sărit, instinctiv. Îi înjuram, scuipam şi stăteam în faţa lui, primind pumnii destinaţi lui.

Plodul meu scump a fugit, ţiganii după el şi eu după ei.

Tovarăşul lui cel mai bun, C. era deja la câteva străzi distanţă.

Cădeam jos, mă ridicam, cădeam iar.

La un moment dat, un pumn de la o cioară nervoasă m-a dărâmat definitiv, spărgându-mi buza.

Încă mai am semn.

Am rămas în cur, plângând şi resemnându-mă în timp ce plodul îşi lua pumni şi picioare mai departe de mine, întins pe stradă.

Abia mai târziu am realizat de ce aveam zgârieturi pe faţă şi sânge.

Ciorile dădeau şi cu briceagul.

M-am ridicat şi-am fugit după el să văd dacă mai trăieşte.

N-avea nicio zgârietură şi-n timp ce îi vorbeam cu sângele pe buze, el mi-a spus doar să merg la poliţie şi a plecat.

N-aş fi povestit toate acestea dacă nu simţeam nevoia unei spovedanii sincere, deznădăjduite, a unei relatări obiective a nebuniei şi perioadei ciudate în care am fost.

A decăderii mele şi-a umilinţelor pe care le-am îndurat doar pentru că eram îndrăgostită şi-mi pierdusem vreun sens în viaţă.

Cum să nu-mi amintesc seara în care am împlinit 21 de ani şi-n care mi-am pus dorinţa, suflând în lumânări, să-l văd?

Telefonul a sunat şi după câteva ore, era în faţa mea, dansând cu mine, furându-mi un sărut copilăresc. În euforia mea, i-am sărutat mâna când mi se destăinuia trist. Apoi mi-a luat-o, mi-a zis ca el trebuie şi mi-a sărutat-o, cerându-şi iertare, pocăit.
Venise pentru băutură, evident.

Dar acea dimineaţă tristă de la pod, când printre alcool şi iarbă, visul lui dinainte de-a mă cunoaşte, s-a adeverit?

Eram îmbrăcată în negru, ca sufletul meu, mi-am aprins o ţigară şi-am început să râd isteric.

M-am aplecat asupra balustradei, el era jos, şi-am simţit nevoia să mă arunc. Să sfârşesc acolo, la picioarele lui, în acea pustietate, la răsărit de soare, în care se auzeau doar trenul şi sunetul copacilor. În acea imagine dezolantă cu cerul gri şi boscheţi.

Dar când ne-am privit minute în şir, luându-ne la întrecere care cedează primul?

Marea are ochii verzi albaştri. Ca ai lui.

M-am pierdut atunci şi nu cred că a înţeles de ce îl puteam privi ore în şir, în liniştea dimineţii şi-a viselor mele spulberate.

Nu-i priveam doar ochii. Trecusem şi de albastrul lor, şi de iris, undeva în adâncuri; îi pătrunsesem în suflet, rămânând neclintită şi inertă, ca o nebună.

Îmi amintesc de noaptea în care eram atât de fericită că venise la mine acasă.  
Dar ghici ce, a adormit!
Iar eu l-am luat în braţe. L-am strâns tare ca şi cum aş fi vrut să iau cu mine clipa aceea în eternitate. I-am auzit atunci bătăile inimii.. care desigur n-au bătut niciodată pentru mine. 
A fost singura clipă în care mi-am găsit în sfârşit drumul spre casă. Spre acasă. Dar uşa era închisă, aşa că am plecat. Pentru că uneori iubim atât de mult încât parcă amorţim. Pentru că dacă am simţi atât de mult, probabil am muri.

Îmi amintesc seara în care l-am primit în casă, pe el şi tovărăşii lui. Am băut până dimineaţa târziu, au scos vin şi din pivniţă! Am dansat pe masă, m-am lins cu prietenul lui. Şi cu el. Cu amândoi. Nu-mi amintesc.

Seara, taică-miu, care suferă de diabet, nu-şi mai găsea insulina.

Nu recunoştea niciunul că a umblat cu ea.

În cele din urmă, unul dintre ei, mi-a spus.

Era ascunsă în cadă, în acea gaură din cadă, unde depozităm diverse lucruri. Dar nu mi-a spus cine a ascuns-o.

Viaţa lui taică-miu depindea de acea insulină.

Atât de bolnavi mi-au părut!

..............

Privind în urmă, îmi dau seama cât de pierdută eram.

Ca orice puşti de 16 ani, s-a lăudat în tot cartierul ca să-şi demonstreze bărbăţia şi şmecheria, chiar dacă, săracul, deşi frumos, era pseudo-dezvoltat şi-n plină adolescenţă când l-am cunoscut.

Brusc, am căpătat o reputaţie de curvă şi alcoolică în cartier.

Mă opreau diverşi indivizi pe stradă, pe care nu-i cunoşteam, să-mi spună cum se laudă la fiecare colţ acest băiat.

Nu voi scăpa niciodată de această etichetă decât atunci când voi pleca.

Şi înţeleg. Asta am arătat.

Dar acum mă lasă rece ca vremea de afară. Căci această gloată nu mă va cunoaşte niciodată cu adevărat şi mă va privi mereu, de undeva, de jos.

Culmea, şi după răspândirea bârfelor, eu am continuat.

Mi-am savurat propria decădere.

L-am uitat odată cu vara.

Ultima oară când am fost la el a fost astă-toamnă. Ploua.

Am intrat în camera jegoasă, era în pat cu fufa de gagică-sa cu care cică stătea pentru bani. Alţi doi tovarăşi ţineau în mână sticla de bere ca pe un lucru sfânt.

M-am pus în pat, cu spatele la cei doi adolescenţi înamoraţi şi-am fumat o ţigară.

Îmi amintesc că priveam la camera jegoasă, intoxicată cu fum şi cu un miros de băutură împuţită.

Scrumam pe jos, era ceva normal, şi stăteam pe patul în care cândva mi-o trăgeam cu el şi în care acum se tăvălea cu aia de lângă mine.

Dar nu era prima imagine ieftină de acest gen.

M-am simţit atât de detaşată, de superioară printre boschetarii care încercau să pară deştepţi şi amuzanţi.

Parcă priveam un loc străin.

Atunci mi-am dat seama că l-am uitat.

A, cu care fusesem acolo, era şocată de boschetăreala din care am făcut parte cândva.

Simţeam că mă sufoc acolo şi-am plecat pentru totdeauna, fără să mă mai jur ca e ultima oară. Fără să mă mai uit înapoi.

.................

Timpul m-a smuls din acea perioadă gri şi m-a adus la realitate.

Nu e vina lui. Până la urmă e doar un adolescent cu probleme. Nu e vina nici a acelor chipuri perverse de oameni fără viitor. Nu e vina nimănui.. decât a mea.

Toate circumstanţele prin care treci, toţi oamenii de care te legi, sunt doar proiecţii de-ale tale, slăbiciuni de-ale tale, fantome ale trecutului, care se repetă la nesfârşit.

Am vrut să trăiesc intens, absurd, distrugându-mi şi ultima parte vie şi curată din mine.

Am vrut să decad, să uit, să mă pierd, chiar dacă nu aveam ce căuta în acea lume.

Persoanele ca mine nu vor fi niciodată pe aceeaşi lungime de undă cu acei indivizi.

Nu se vor înţelege niciodată decât la băutură şi pierdere de sine.

Dar această poveste e una dintre multe altele de acest fel din lunga mea perioadă de declin.

Ar fi fost bine dacă ar fi fost singura mea aventură, singura mea greşeală, nebunie, relaţie toxică; singurele anturaje periculoase, ieftine şi nepotrivite pentru mine din acest cartier uitat.

....Din anii mulţi care au trecut, în care mi-am transformat noaptea în zi, odată cu despărţirea de M., ultimul meu iubit, primul şi ultimul meu bărbat, şi de la terminarea liceului şi păşirea către restul vieţii.

Nu regret.

Am trăit ceea ce am vrut să trăiesc, să descopăr, să renunţ la mine, să mă pierd pentru ca într-o zi să mă regăsesc şi să mă vindec.

E adevărat că unele lucruri nu aş fi crezut că sunt în stare să le fac, dar alcoolul şi drogurile întunecă minţile oamenilor şi scoate la suprafaţă cele mai josnice şi primitive lucruri.

Dacă nu existau viciile, nici aceste întâmplări triste n-ar fi existat.

Firea mea a fost mereu predispusă la riscuri, la nebunie, la mister, la masochism, la experienţe ciudate, la renaştere din propria cenuşă.

Nu voi regreta niciodată aceşti ani de zbucium ai tinereţii mele pentru că fac parte din mine.

M-am aruncat pentru că am ştiut mereu că am puterea să mă ridic. Să renasc. Să fiu la cele două extreme.

Cred că în toţi aceşti ani, ai umbrelor şi tenebrelor, în toţi aceşti ani de întuneric, în care m-am aruncat din cauza unor iubiri pierdute, din cauza incapacităţii mele de a trece peste. de a da uitării ca majoritatea oamenilor.. în toţi aceşti ani, am căutat, inconştient, iubirea.  Deşi în cele mai nepotrivite locuri.

Am căutat-o în orice contact uman, printre alcool şi vise mizerabile şi-am găsit-o străină. 

Am uitat-o.

Toate acestea mi-au tulburat minţile şi-au participat la rostologirea mea în neant, la izolarea mea, la modul deformat în care percep acum lumea, viaţa, iubirea şi oamenii.

Mult timp, mi-a fost greu să mai ies ziua din casă. Lumina puternică mă străpungea, mă dureau ochii şi capul şi lumea părea cu totul alta atunci când nu era noapte.
Atât de rătăcită în noapte şi în întuneric am fost!

Nu-mi voi mai scrie toate poveştile, puţine, care mi-au rămas pentru totdeauna în suflet.

Pentru ele nu există cuvinte.

Aducându-le la lumină, se sting.

...................

Am iubit prea mult dragostea ca să o şi pot avea.

Am iubit atât de mult viaţa încât am ajuns să o urăsc.

Nu mă voi înţelege niciodată. Cine ar putea?

...Sunt atât de copilă şi totuşi bătrână.

Am sufletul ca iarna mea dragă, rece şi totuşi atât de cald.

Am inima împietrită şi totuşi atât de vie.

Am sufletul curat şi trupul murdar.

Sunt inocentă şi totuşi vulgară.

Am ştiut să iubesc şi să nu uit niciodată şi totuşi am rămas singură.

Mi-am scris poveştile ca ele să devină nemuritoare în timp.
Să le regăsesc printre rânduri când inima mea le va fi uitat.

Am fugit mereu de tot ce-mi făcea inima să tresară. Am preferat să le păstrez în vise decât ca realitatea dură să le ucidă.

Am fugit şi-am călcat în picioare tot ce-am iubit, încă de copilă.

M-am dăruit iubirii, i-am dat tot ce aveam şi totuşi am păstrat mereu distanţă.

Uneori, am lăsat impresia unei femei uşoare şi totuşi am sufletul atât de curat.

Am stat cu repetenţi, cu oameni fără viitor şi totuşi am aspirat la profesori de la Harvard.

Am ars-o cu oameni care nu ştiau să citească şi totuşi viaţa mea, pasiunea mea este să scriu.

Am stat printre oameni cu maxim zece clase, printre nebuni şi totuşi sunt pe drumul de a deveni psiholog.

Am decăzut, m-am rătăcit, ani la rând, m-am lăsat pradă viciilor şi autodistrugerii, aproape că mi-am ratat viitorul şi totuşi mă simt atât de cuminte. Şi de speriată.

Ce drum! Ce drum ciudat.