Sunt ultimele zile din an.
Timpul trece şi schimbarea vine uşor, cu fiecare zi care se scurge în nebulosul trecut.
Schimbările apar şi în interiorul meu.
Sunt rece şi liniştită ca vremea de afară.
Mă asemăn cu draga mea iarnă; cu Decembrie rece şi totuşi atât de plin de căldură şi de lumină.
E anotimpul magic, iar în sufletele oamenilor se aşterne căldură şi înţelepciune.
Dar fiecare anotimp aduce cu el un sentiment unic.
Artificiile şi petardele din îndepărtare îmi fură un surâs ştrengăresc.
În seara aceasta, când mă duceam să-mi iau ţigări, brusc am văzut cu alţi ochi imaginile din faţa mea.
Era noapte şi frig. Şoseaua era aproape pustie în afară de maşinile care goneau spre ieşirea oraşului.
Ceaţa se ridica deasupra felinarelor şi lumea părea mai pustie, mai tăcută şi mai îngheţată; încremenită în timp.
...O nostalgie tristă m-a curpins, privind locurile în care am copilărit, mi-am trăit adolescenţa, dramele, rătăcirile, decăderile, bucuriile şi visele mele.
Magazinele şi casele mohorâte de-alungul şoselei erau împodobite cu lumini, aşteptând Crăciunul. Un contrast straniu între priveliştea dezolantă a unui cartier uitat şi între casele care emanau căldură.
Am privit totul ca prin ochii unui străin, ca şi cum aş fi văzut pentru prima dată acele imagini şi brusc am văzut frumuseţea şi căldura locului.
Mi-am dat seama că am uitat locul în care trăiesc şi de care sunt atât de legată, atât de înrădăcinată.
Prietenii cu care am copilărit, prietenii de-o viaţă, tovarăşii de băutură şi pierdere de sine, nu mai erau.
Toate au amuţit.
... Era doar linişte şi iarnă şi zgomotul tramvaielor târzii şi al trenului.. eram doar eu schimbată, grăbindu-mă prin frig să-mi iau ţigări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu