Într-o seară, am ieşit la Universitate să beau un vin fiert şi să admir luminiţele.
Un text de pe o tarabă mi-a atras atenţia în mod special.
,,Vin fiert, plec fericit."
Se cântau colinde, oamenii erau liniştiţi şi veseli, iar luminile străluceau ca nişte stele reci, făcând o atmosferă de poveste.
Mă uitam în mulţimea de oameni ce aşteptau Crăciunul şi-un sentiment de pace mi-a invadat sufletul.
Ceva magic plutea în aer.
M-am gândit atunci că poate el, bărbatul din visele mele, este prin preajmă, bând un vin fiert şi respirând acelaşi aer de decembrie, ascultând aceleaşi cântece. Şi dacă nu, l-am rugat în gând să se îndrepte spre mine.
Astfel de lucruri ştiu că nu se întâmplă aproape niciodată, decât doar în cărţi şi în filme.
Şi totuşi, de câte ori doi oameni sortiţi n-au trecut unul pe lângă celălalt, străini?
Acest obicei de-al meu, de a visa cu ochii deschişi, de a vedea în orice lucru ceva magic, pe cale să se întâmple, m-a însoţit toată viaţa şi probabil îl voi purta mereu, până la sfârşit.
Mă uitam la strălucirea bradului cu infinite lumini albastre ca gheaţa şi cerul, ca adâncul oceanului; îmi luminau chipul şi sufletul.
Ce frumos mi-a părut Bucureştiul în acele clipe!
Am sperat că tu, iubitul meu, îmi vei pune mâna pe umăr şi mă voi întoarce speriată. Îmi vei cere un foc şi când voi ridica privirea, voi şti că eşti tu. Îţi voi recunoaşte chipul şi ochii din visele mele.
Mă gândeam chiar ce îţi voi spune, cum te voi opri să nu pleci, străin. Sau dacă eşti cu cineva?
Astfel de gânduri absurde mă băteau mereu, făcându-mă neliniştită şi apoi amuzată de filmele mele.
Mă uitam la chipul trecătorilor de pe stradă şi îmi imaginam că poate de atâtea ori te-am văzut!
Câţi oameni putem vedea în întreaga noastră viaţă? Câte chipuri, trecând pe lângă noi, ca nişte fantome, trecând pe lângă viaţa noastră deşi ar putea fi în ea. Şi pe care apoi le uităm, după câteva clipe.
...Dar nu mi-a cerut nimeni un foc, decât o copilă, nu s-a uitat nimeni mai atent la mine şi nici un zâmbet n-am văzut.
Nu ai venit.
Astfel de lucruri nu se întâmplă şi în viaţa reală.
Cel puţin nu în a mea.
Cu cât te aştept şi te caut mai mult, cu atât de îndepărtezi.
Trebuie doar să privesc viaţa drept în faţă şi să mă las dusă de ea.
Dacă exişti, te voi găsi în cel mai banal loc, în cea mai obişnuită zi, când nici nu te mai aştept.
Dar tu încă nu exişti, iubitul meu, n-ai cum să exişti!
Căci nu te cunosc.
Te-am scris aici pentru a fi bărbatul din viitorul meu şi cândva şi din trecut. Din aceste rânduri ce vor fi şterse de timp, din dorul meu, din visele mele de mic copil.
Vei rămâne aici şi dacă, cândva, miracolul mi te va aduce în viaţă, vei citi aceste rânduri din trecutul meu.
...............
Când am plecat, am luat-o spre Unirii.
Stăteam la semafor, la trecere şi un băiat trecea cu prietenul lui, grăbit.
Ne-am uitat unul la altul şi a trecut pe lângă mine, lovindu-mi uşor umărul.
M-am uitat înapoi şi el se uita.
Un zâmbet copilăresc mi-a luminat faţa.
Ştiu că e absurd, dar în momente ca acelea, cu oameni fericiţi în jur, cu magia din aer în apropiera Crăciunului, simt nevoia mai mult ca niciodată de o poveste.
De povestea mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu