A trecut şi Crăciunul.
Repede ca un vis.
Am fost în vizită la bunicele mele pe care le iubesc până la lacrimi.
Un sentiment de pace mi-a invadat sufletul.
La bunica din partea mamei, m-am plimbat prin curtea imensă, vrând să iau acele imagini cu mine de-a pururi, atâtea amintiri ale copilăriei mele, azi dispărute în negura timpului.
Am respirat aerul curat, acel miros de pământ ud şi fân, acel miros minunat pe care nu-l voi uita niciodată şi care mă aduce mereu în copilărie. Exprimă viaţă.
Am trecut pe la toate animăluţele şi-am vorbit cu Ţache, căluţul meu drag, care mă depăşeşte la vârstă şi care mi-a umplu copilăria de bucurie şi emoţie.
Îl ştiu de când m-am născut şi-l iubesc nespus.
Deşi e bătrân, are acelaşi farmec, demnitate şi înţelepciune de odinioară.
E cel mai frumos cal pe care ochii mei l-au văzut vreodată! Şi nu sunt subiectivă.
E cel mai frumos cal pe care ochii mei l-au văzut vreodată! Şi nu sunt subiectivă.
Am vorbit apoi cu oile. Nu ştiu de ce, dar niciodată nu le-am acordat o atenţie prea mare, probabil din mila pe care le-o port pentru menirea lor tristă în lume.
Toate seamănă leit, albe şi cu ochii albaştri deschis.
Erau reţinue şi dacă mă mişcam brusc, se speriau şi îndepărtau toate la un loc.
Una ieşea în evidenţă.
Era mai curajoasă, mă privea atent şi s-a ridicat pe gardul ce ne despărţea ca să o mângâi.
Ca un câine flămând de afecţiune.
N-am ştiut până acum că oile sunt atât de înţelepte şi iubitoare!
Erau atât de tăcute şi mă priveau atent.
În ochii lor trişti am citit sacrificul, jertfa, menirea lor pe această lume; ca nişte martire demne ce-şi aşteaptă sentinţa acestei vieţi atât de scurte!
Mi s-a părut cumplit, gândindu-mă că oamenii pot să se ghiftuiască nemiloşi din carnea acestor fiinţe atât de frumoase şi inocente!
Mi-am luat rămas bun cu tristeţe de la ele, ştiind că nu le voi mai vedea niciodată.
Ah, ce amintiri am din acele locuri!
M-am mai uitat încă o dată la tabloul din faţa mea, cu cerul atât de limpede şi căpiţele de fân parcă pictate.
La ţară, o viaţă atât de simplă şi modestă, dar atât de frumoasă!
Atât de profundă pentru inima mea, de plină de sensuri şi de însufleţire.
Numai cine are bunici sau rude la ţară sau cei care au trăit aici pot înţelege.
Mi-am strâns bunicele în braţe cu toată puterea şi dragostea.
Nu vreau să ştiu cum va fi viaţa mea fără ele.
O parte din mine se va duce cu ele.
Timpul a trecut atât de repede!
Bunicele mele sunt bătrâne, părinţii mei nu mai sunt tineri, rudele la fel.
Cunoscuţii, prietenii din copilărie au dispărut în timp. Acum sunt adulţi şi-şi construiesc un viitor.
Mă uit la mine şi nu mă recunosc.
Sunt atât de legată de mine copil şi adolescentă, de acea viaţă, de acei oameni încât nu mă pot dezbăra de trecut şi împaca cu trecerea timpului.
Simt că povestea a ajuns la final, că visul s-a năruit, că e ultima pagină a cărţii şi nu pot face nimic!
S-a dus.
Şi-o parte din mine a murit.
Timpul trece pe nesimţite şi cu fiecare zi, se duce şi viaţa.
Nu realizezi.
Doar te trezeşti într-o zi că toate au trecut, că sunt atât de îndepărtate şi nebuloase incât parcă nici n-au fost.
Te trezeşti într-o zi că nu-ţi recunoşti prezentul, nici chipul din oglindă, nici pe oamenii din jurul tău.
Căci inima ta a rămas captivă într-un trecut îndepărtat.
Simt că viaţa mea s-a oprit la 18 ani odată cu păşirea către restul vieţii.
Toate amintirile mele frumoase sunt până la 18 ani.
Când am plecat de la bunicele mele, pe drum, apunea soarele şi un vis a trecut prin faţa ochilor mei obosiţi.
De când sunt mică, îmi plac plimbările cu maşina, să ascult muzică şi să privesc peisajele, visând.
Visez atunci la toată viaţa mea şi la poveştile care ar putea fi.
Îmi plac câmpiile întinse, orizontul şi cerul.
Ador luminile din îndepărtare şi casele izolate de pe câmpii.
Îmi imaginez atunci atâtea poveşti ale vieţilor oamenilor!
Şi-mi plac atât de mult satele prin care trecem.
Privesc la oamenii de pe marginea şoselei, de la porţi, din curţi, din faţa magazinelor.
Acolo toţi se ştiu între ei.
Câte poveşti se ascund pe acele uliţe, câte plecări şi vise ale tinerilor care şi-au părăsit casa părintească, croindu-şi drum spre Bucureşti, spre un viitor mai bun!
Mă întristează şi bucură în acelaşi timp acele case ponosite şi gri, parcă uitate de lume.
Îmi amintesc şi acum sentimentul pe care îl aveam când stăteam în pat şi auzeam maşinile gonind pe şosea, clătinând casa.
Aveam un sentiment de emoţie, de libertate, gândindu-mă unde se duc acei oameni, în noapte, spre ce destinaţii şi oraşe, drumul fiind unul naţional.
Mai aveam şi un sentiment de linişte, ştiind că la acea oră, unii oameni nu dorm.
Şi acum mai am acest sentiment ciudat, când sunt la ţară, de nelinişte şi visare.
Nu-l voi uita niciodată. Un dor de ducă...
La ţară, trăiesc un amalgam de sentimente de melancolie, de nerăbdare, de visare, de fericire tristă, de linişte.
Sunt atât de departe de zgomotul şi agitaţia oraşului! Şi timpul trece altfel şi viaţa pare o poveste.
Sunetul cocoşului de la 4 dimineaţa, n-am cum să-l uit.
Era sunetul eliberării, siguranţei şi fericirii. Îmi alunga orice frică! Căci mereu îmi era teamă să dorm, în întunericul deplin, în acea linişte încremenită, chiar şi acum!
Iar sunetul cocoşului prevestea o nouă zi, trezirea la viaţă, cântecul! Bucuria.
Dar stelele de pe cer?
La ţară, nopţile sunt mai tăcute şi mai senine.
Îmi amintesc şi acum bolta înstelată ce m-a fascinat de mic copil.
Atâtea sclipiri ce parcă îmi atingeau creştetul capului. Atât de apăsătoare şi aproape erau!
Mă uitam la stelele reci şi risipite de pe cerul întunecat şi visam.
Visam la toată viaţa ce mă aşteaptă, la toate poveştile ce urmau să fie scrise şi să-mi atingă inima pentru totdeauna.
Dar câte amintiri!
Mi-ar lua ani întregi să le înşir pe toate.
Inima mea e strânsă de acele locuri, până la durere şi le voi lua cu mine în eternitate.
Privind în urmă, îmi dau seama că am fost fericită.
Da!
Fericirea stă ascunsă în clipe, în simple clipe, magice şi atât de efemere!
Întorcându-mă la drumul spre Bucureşti, mă uitam pe geam la apusul mirific de la orizont.
Imaginile, câmpiile, dealurile, copacii treceau prin faţa mea doar o clipă, precum nişte năluci grăbite şi nedesluşite. Ca nişte umbre.
Dar soarele rămânea neclintit, ca o minge de foc, imensă, strălucind melancolic.
M-am gândit atunci că soarele apune şi răsare în acelaşi timp în cealaltă parte a lumii, atât de departe de mine.
Îl vedeam cum se face din ce în ce mai mic, coborând sub orizont, apoi dispărând complet.
Şi totuşi încă era lumină. Razele lui ne luminau încă.
..Dar soarele nu răsare şi nu apune niciodată. Stă neclintit, doar noi ne mişcăm odată cu Pământul, odată cu timpul şi cu vieţile noastre.
Cerul era pictat în nuanţe de albastru, portocaliu şi mov violet! Priveam un tablou şi trăiam parcă un vis.
E cu putinţă să fie real?
Mai multe avioane străbăteau cerul, lasând urme lungi în urma lor.
Am văzut apoi luceafărul, precum o speranţă, strălucind ca argintul pe cerul în mii de nuanţe, atât de mândru!
M-am uitat în urmă şi-am văzut noaptea coborând.
Da! Era întuneric în spatele meu.
Niciun pictor din lume n-ar putea reda un astfel de peisaj magic, desprins parcă din basme, cu noaptea care coboară, încet, deasupra lumii.
L-am savurat din plin.
.......
Un joc stupid de-al meu, atât de vechi: Îmi pun întrebări în gând şi răspunsul îl aflu în numerele de matriculoare de la maşini.
Atât de copilăros şi naiv şi totuşi te ţine cu sufletul la gură.
Am întrebat cine este viitorul meu, bărbatul din visele mele.
Într-o secundă, plăcuţa unei maşini m-a făcut să tresar.
L-am văzut doar o clipă!
,,Dor".
Acesta era numele.
Acest scenariu mi s-a mai întâmplat cu mulţi ani în urmă.
Dor mă va urmări mereu, fără să vreau, ca o fantomă a unui trecut neconsolat.
Cântau cântece de Crăciun în maşină şi Bucureştiul îmi părea nou, ca de fiecare dată, ca şi cum l-aş vedea pentru prima oară.
Mi-a mai trecut un gând.
Mi-am amintit de pozele cu străbunicii mei atât de frumoşi pe care i-am văzut la bunica mea.
M-am gândit atunci cât de importantă este întâlnirea dintre doi îndrăgostiţi.
Căci din ea se naşte nu doar o poveste, ci milioane şi infinite poveşti şi vieţi!
Dacă nu se întâlneau acei doi oameni frumoşi din poză, pe care nu i-am cunoscut, eu n-aş mai fi fost acum să scriu aceste rânduri.
O întâlnire atât de miraculoasă pentru mine care a avut loc acum mai bine de un secol!
Acelaşi lucru este valabil şi pentru părinţii lor şi pentru atâtea generaţii de la începutul timpurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu