"..Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, și mă mântuiește!”

Am fost la Mănăstirea Cernica.

Un loc minunat, parcă desprins din Rai.
Mi s-au părut cunoscute acele locuri, dar nu-mi amintesc clar dacă am mai fost şi când.

Totuşi, o amintire nedesluşită mi-a apărut în faţa ochilor.
Eram mai mică când am poposit acolo şi ploua torenţial.
Tot ce văd sunt multe umbrele negre, nostalgie şi chiliile călugărilor.

......

E un loc de poveste. Parcuri şi grădini, păduri, lacul cu acea barcă atât de singură şi solemnă, pomii, chiliile călugărilor pictate cu alb şi albastru şi cerul  senin!

Un aer curat de munte lângă Bucureşti! Şi-un sentiment de linişte, de refugiu, de acasă, de dor.. atât de aproape şi totuşi departe de agitaţia oraşului!

Am intrat în magazinul unde se vând diverse lucruri sfinţite şi doi călugări m-au înfrigurat, văzându-i.

Vederea lor m-a lovit într-o secundă.

Prezenţe atât de copleşitoare, îmbrăcate în negru, cu barba lungă şi priviri adânci.

M-am uitat la cel tânăr.

M-am întrebat cum poate un băiat atât de tânăr să se izoleze şi să-şi dedice toată viaţa credinţei din sufletul lui.

Exprima atâta pace şi profunzime sufletească! Un spirit atât de evoluat, de superior, de înalt!

Cum poate un bărbat să-şi stăpânească şi să-şi alunge orice poftă trupească, orice nevoie carnală? Orice dorinţă a inimii, orice vis?

A iubit cândva vreo femeie?

Probabil că prin iubirea lui faţă de Dumnezeu care e mai mare ca orice dorinţă şi lucru material, fizic, din această lume deşartă.

Şi astfel, se ridică deasupra noastră, deasupra acestei vieţi a păcatului, a dorinţelor şi ispitelor şi devine doar un suflet! Un spirit.

Nobil, smerit, erudit.

E nebănuită iubirea pe care o pot avea oamenii pentru Dumnezeu. Şi credinţa! Căci din ea izvorăşte totul.

Privirea lui te străpungea, era atât de profundă şi umilă, tristă şi blândă în ochii lui negri.

Cred că îi puteai citi sufletul. Nu-i vedeai ochii, ci fiinţa!

Ah, cât aş fi vrut să pot sta cu el de vorbă!  Simţeam câte are de povestit, câte pot învăţa  de la un astfel de om!

Cât l-am admirat, cât de ciudat şi straniu mi-a părut!

M-am simţit atât de mică, de păcătoasă şi vinovată!

I-aş fi spus cât de special şi superior este sufletul lui!

Cât de deosebit este pe lângă bărbaţii care sunt atât de diferiţi de el! De primitivi, de superficiali şi goi!

Cred că astfel de oameni sunt meniţi să-L slujească pe Dumnezeu, cu o iubire şi-o dăruire nemărginită, pe care fiinţa şi mintea mea n-o pot pătrunde.

Ştiu că aş fi putut învăţa multe de la el, dar adevărul este că noi, oamenii, ne temem de astfel de lucruri. Ne temem de adevăr.

Ne temem să admitem cât de păcătoşi şi nenorociţi suntem, cât de incapabili de o astfel de iubire, dăruire şi credinţă.

Le privim pe aceste suflete curate cu admiraţie şi milă, dar noi nici nu ne gândim să o luăm vreodată pe urmele lor.


Am ieşit din magazin şi am intrat în Mănăstire.
După ce am făcut înconjurul icoanelor şi m-am rugat, m-am îndreptat spre ieşire, să stau jos.
Acolo erau doi călugări, rugându-se, cu chipul aplecat, plecaţi parcă departe.

Unul dintre ei semăna cu tânărul din magazin pe care îl văzusem cu numai câteva minute în urmă.

Nu ştiu dacă era el, n-am avut curajul să-l privesc în ochi decât o secundă.
Totuşi, mi se părea ciudat să fie el, dar am simţit aceeaşi prezenţă copleşitoare.

Cât am stat jos l-am analizat.
Stătea neclintit, cu capul în jos ( nu-l vedeam bine din cauza scaunului), iar în mână ţinea o mătanie neagră cu două mărgele albastre care străluceau în lumină.
Ceva straniu mă atrăgea la aceste detalii albastre.
Când sclipeau, când deveneau lipsite de strălucire, din cauza luminii.

Mâinile tânărului nu le vedeam, erau complet acoperite de mânecile negre.
Cred că acel călugăr simţea ochii mei aţintiţi , miraţi şi încremeniţi.

La un moment dat, în rugăciunea lui, a început să mişte uşor acel şnur negru cu străluciri albastre. L-a rotit atât de uşor şi firesc, atât de calculat! Lent, până când una dintre strălucirile albastre a dispărut complet în mâneca lui neagră. Precum o stea care se stinge, dispărută în noapte.

Această rotire este obişnuită la călugări, însemnând socotirea şi numărarea rugăciunilor lor.

Dar atât m-a atras acest joc al mătaniei cu detalii sclipitoare!


N-am mai privit niciodată un om care se roagă atât de pătimaş, profund, liniştit, intrând parcă în transă, plecat undeva, departe.

Dar aceasta era viaţa lui! Rugăciuna!

Înainte să plec, când m-am ridicat şi m-am întors spre el, i-am aruncat o privire timidă şi atât de rapidă! I-am văzut privirea!


Sigur a simţit că l-am fixat cu ochii şi cu sufletul, în rugăciunea lui copleştitoare.
Ciudat, încă îi văd chipul atât de clar!


M-am simţit atât de mică şi de decăzută, în preajma acelei prezenţe atât de puternice, de înţelepte şi luminate!





Am plecat cu sufletul mai uşor ca oricând, lăsând o lacrimă pe unul dintre stâlpii din mănăstire.
O lacrimă izvorâtă din adâncul inimii mele zbuciumate şi din durerea şi fericirea ce m-au cuprins în acel loc sfânt.


Afară, lumea mi-a părut altfel!
Parcă mă trezisem dintr-un vis.
Părea mult mai multă lumină deşi se lăsa seara, cu umbrele ei nedesluşite.
Mă dureau ochii.

Văzduhul şi apa, o minunăţie de culori, copacii uscaţi şi nostalgici, Pământul aprins ca focul şi inima mea atât de vie!


După ce am ajuns acasă, am sesizat că banii pe care îi aveam în geantă, nu mai existau.
Mi-a părut ciudat. Erau bani primiţi de la bunica mea de Crăciun, pe care urma, probabil, să-i dau pe ţigări.
Să fie o simplă întâmplare sau alt lucru, nedesluşit, pe care fiinţa mea nu-l poate cuprinde, a complotat la pierderea unor bunuri otrăvitoare?
Înainte să plec, am fumat o ţigară în parcare, pe spaţiul verde, lângă acel lac, ferindu-mă să fiu văzută de călugări căci îmi era ruşine. Am stins-o şi am aruncat-o în iarbă. Apoi am luat-o, plină de remuşcări şi am căutat un loc în care să pun chiştocul. În zadar, maşina pleca şi nu ştiam unde să-mi arunc păcatul. 
Am azvârlit-o înapoi în iarbă, cu nelinişte şi amărăciune.

Poate că în asemenea loc sfânt, nu este loc de vicii, de nehotărâre, de laşitate, de priviri în ochii unor suflete smerite, de ştergea lacrimilor pe stâlpul mănăstirii, indiferent cât de tânără şi necoaptă eşti.
În asemenea loc, orice dorinţă şi nechibzuire ar trebui să dispară, lăsându-ţi sufletul să vibreze şi să se înalţe spre Lumină.



Mânăstirea Cernica este un „colţ de rai, o mică grădină a Maicii Domnului, ascunsă de ochii celor care nu au timp să caute și altceva în afara rutinei zilnice. (Liviu Constantineanu)